Emilia Dănescu, “Recurs la memoria nopţii”, ed. Singur, 2012
de Constantin P. Popescu
Un nou volum de versuri cu rimă, o altă carte a editurii Singur, purtând nr. 26 în cadrul programului Întoarcerea poetului risipitor, îngrijit şi susţinut de Ştefan Doru Dăncuş, poartă paşii cititorului pe drumul sufletesc al unei poete – Emilia Dănescu – ce se află la a doua experienţă editorială, după volumul de debut, Zestrea toamnei. Un drum, intitulat Recurs la memoria nopţii, descoperit din trăiri înţelese, exprimate poetic spre dăruire, împărtăşire dintr-un prea-plin care îşi cere dreptul la viaţă. Poeziile Emiliei Dănescu sunt ambrozii întru veşnicie (pag. 8, Cânt), chemări ale dragostei în perpetua tânjire către fiinţa iubită, recreată poetic astfel.
Un rondel (Aureola ta, pag. 6) exemplifică această virtute a iubirii. Ideea efemerităţii oricărei zidiri omeneşti ce nu are drept temelie dragostea ca undă divină se desprinde din câteva poeme, semn al profundei meditaţii poetice: Clădim castele din nisipuri, / A doua zi cad sfărâmate, / Dar ridicăm noi alte ziduri / În calea lumilor famate (pag. 7, Blestemul iubirii); sau: Castele de nisip am construit, / Degeaba, tălpi de piatră le-au strivit! (pag. 9, Castele de nisip). Expresia zidirii poetice a Emiliei Dănescu îşi găseşte exprimarea în versuri precum: Cu palmele întinse peste timp, / Când florile de măr pe tâmple-or ninge, / Iubirea-mi va fi veşnic anotimp / Şi puritatea ei nu se va stinge (pag. 22, Flori de măr). Sunt versuri ronde pe hârtie (pag. 13, Crez literar), pe calea cărora poeta le aduce la lumină pentru cititor, cu bucuria unică a înălţării sufleteşti. Fie poezii inspirate de o călătorie, fie de amintirea unei prietenii poetice, descoperim idei născute din atente observaţii ale vieţii: Ne-ascundem făptura-n oglindă, / Uitând-o părăsită zile-ntregi. (pag. 30, Jocul de-a viaţa, prietene!). Unele poeme sunt rugăciuni, altele sunt încărcate de tristeţe sau de luciditate: Timp nu mai au deloc poeţii, / De petrecut şi de amor, / Când, ocolind vâltoarea vieţii, / Se sting încet, pe limba lor. (pag. 38, Menirea de poet). De asemenea: Mă-ntorc la mine, cea de altădată, / Să dau o şansă timpului trecut, / Iar cartea asta să se scrie-ndată, / Luând de mână îngerul căzut (pag. 37, Mă-ntorc la mine).
Poezia ce dă titlul volumului se găseşte la pag. 52 şi defineşte drumul poetei: Locuiesc într-o copilărie târzie, / Veşnicia mă ţine de mână, / Scrijelesc cuvinte şi semne pe hârtie / Şi memoria nopţii le-adună (Recurs la memoria nopţii). Sunt versuri ca de romanţă, cu refrene ale melancoliilor de toamnă târzie, ca şi în volumul de debut, când ritmurile naturii se încetinesc în aşteptarea iernii (vezi pag. 24, Graiul copacilor). Paradoxală îmbinare de feminitate delicată şi furtunoasă pasiune, cântul Emiliei Dănescu e trist şi frumos: Mi-e sufletul o scoică / Şi perla un blestem, / Să-mi fii precum o doică, / Iubire, când te chem! (pag. 25, Iubire).
Ideea principală a volumului e ideea iubirii etern re-descoperite, de care autoarea se simte bucuros-vinovată, la fel ca A. Păunescu. Ultimul rondel al cărţii nu este întâmplător: De dragoste sunt vinovată, / Pe viaţă voi fi condamnată / Să rătăcesc printre cuvinte, / Cântând iubirea mea cuminte (pag. 66, Vinovată de dragoste). Este sentimentul înălţător al sufletului din furtuni, imboldul poetic şi totodată sursa primordială a existenţei, depăşind orice rătăcire. De fapt, poeţii sunt risipitorii, rătăcitorii care totdeauna ajung şi se întorc mai bogaţi, îmbogăţindu-i pe ceilalţi cu zidirile lor, oricât de nesfârşit ar fi drumul. Este Întoarcerea poetului risipitor, o cale pe care Emilia Dănescu îşi aşterne paşii prin acest al doilea volum.