Epilog

 (la romanul „Parfumul de lavandă”, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2014, pp 315-322, autor Ion R. Popa)

                                                                      

            În paranteză fie spus, victoriile armatei române alături de „aliaţi” dincolo de Prut, în afară de marile pierderi cu care s-au soldat, au fost de scurtă durată.

            Refuzând scoaterea României din război în faţa unei înfrângeri şi ocupaţii iminente, mareşalul Antonescu a sfârşit prin a fi fost arestat de noul rege, Mihai I, dar în ţară se statorniceau pentru mult timp armatele sovietice, care au determinat ascensiunea la putere a forţelor de stânga, „întărite” cu elemente de peste Prut.

Totodată, România avea să întoarcă armele împotriva „aliaţilor” pe care îi urmase spre răsărit, pentru că avea de dat un răspuns dictatului asupra Ardealului de Nord, care a trebuit să fie eliberat de sub talpa horthystă.

*     *

            În acest context, la nivel judeţean au apărut, printre figurile proeminente ale noii puteri, Stoica Sălcianu, ginerele lui Mitru Veleanu, şi Crăete Aurică, remarcat la cucerirea prefecturii, fratele lui Zgaibă din Crângaşi.

            În acelaşi timp, în fruntea comunei Crângaşi au venit elementele specifice regimului ce se înfiripa, în frunte cu Booveanu, Mitiţă Crăete, Teotoaşe, Uliu, ultimul remarcat în timpul din urmă, şi alţii de teapa lor, coordonaţi de trimisul de la nivel superior, Mihai Belciug, cu specializare în uniune, subordonatul direct al lui Sălcianu, şi nimeni altul decât tovarăşul de acţiune al primilor patru.

            Într-o consultare tainică dintre instructorul Belcuiug şi cadrele de bază ale partidului din comună, Booveanu, Crăete şi Uliu îi cereau acestuia sfatul cum să se răzbune pe Iordache Călugăru, de pe urma căruia făcuseră vreo unsprezece ani de închisoare. Belciug îşi amintea foarte bine momentul, făcând parte din acea echipă care venise cu boii furaţi, dar scăpase cu fuga peste deal.

            -Simplu de tot, a zis Belciug.

            -Cum anume? Învaţă-ne, că de-aia ai făcut specializare pentru lupta de clasă. Ăsta a fost primar pe vremea regimului burghezo-moşieresc, cu ţărăniştii, a insistat Booveanu, devenit secretarul organizaţiei de bază a partidului.

            -Îl încadraţi la „duşmani ai poporului”, îl hărţuiţi cât nu poate să ducă, el o să reacţioneze cumva şi îl trimiteţi la răcoare, unde v-a băgat el pe voi.

            Booveanu şi Crăete s-au privit reciproc, iar primul a îndrăznit o nouă întrebare, Uliu stând mai rezervat, fiindcă auzise că va fi promovat.

            -Trebuie să-i găsim ceva de când a fost primar sau că a înjurat noile autorităţi democrat-populare?

            -Păi vezi că ştii! Aţi şi găsit calea, bravo!

            Peste câteva zile, au chemat la ei pe cei doi poliţişti, proaspăt numiţi:

            -L-aţi mai găsit pe cel care a tras cu pistolul după noul primar?

            -Încă nu. Pe unde am fost, nimeni nu vrea să spună cu toate că împricinatul plecase dintre ei. Ne mai trebuie ceva timp, nici nu cunoaştem oamenii.

            -Mai bine spuneţi că nu sunteţi în stare, aia e! s-a răstit Booveanu.

            -Noi l-am aflat numaidecât, a declarat mândru de fapta sa Zgaibă. Rămâne să vedem dacă veţi fi în stare să-l anchetaţi ca să recunoască.

            -Cine e?

            -Aveţi grijă că e un om cam rău, nu scoateţi uşor de le el ce trebuie. Aţi auzit de Iordache Călugăru?

            -Da, cum am venit în comună, întâi de el am auzit. Ne-a spus un bătrân că el lichidase hoţia cât a fost la primărie.

            -Alea sunt poveşti. Ăsta a fost primar şi a asuprit multă lume. Aveţi grijă cum „lucraţi” cu el. Are puşcă şi pistol, aşa că el a fost!

            Cei doi poliţişti, a doua zi, s-au şi prezentat, dis-de-dimineaţă, la poarta acestuia. Au pătruns în curte, au lovit câinele şi abia atunci a apărut de pe uliţă o bătrânică.

            -Ce căutaţi voi în bătătura mea? Cine vă chemă aci? s-a impacientat aceasta. Eu şi ai mei nu am omorât pe nima şi nici nu am pus mâna asupra bunului altuia. Ce căutaţi voi aci?

            -Uite ce căutăm, trebuie să stăm de vorbă cu Iordache Călugăru!

            -Duceţi-vă după el, că e internat în spital, la Oraş, unde a fost şi operat.

            -Vrei să spui că nu e acasă?

            -Păi nu e, sigur că nu e, dacă…

            -Nu se pitulă pe undeva?

            -Iordache al meu nu e om care să se pitule de voi, aşa că mergeţi mai departe!

            Au plecat. Au ajuns la primărie şi au raportat noului primar situaţia. Acesta l-a întrebat pe gardian ce ştie despre Iordache Călugăru.

            -E dus la Oraş de câteva zile, e bolnav rău, i se umflase burta cât ţestul. Eu l-am văzut.

            -Ştii precis?

            -Ce vă spusei e sigur.

            -Atunci, dacă ştii atât de bine situaţia lui, să ne anunţi când o veni acasă.

            -Desigur! a fost de acord gardianul, locuind nu departe de Iordache.

            Doar câteva zile au trecut şi poliţiştii au fost înştiinţaţi că a doua zi va sosi Iordache Călugăru acasă, ei trebuind să-l ridice înainte de a fi intrat în curte. Aşa că s-au prezentat devreme, propunându-şi să se ascundă undeva. S-au oprit în gura ogaşului de alături, stând la pândă într-un lăstăriş des. Li s-a părut că au auzit jelete, iar pe poarta pe care o aveau în vizor unii intrau, alţii ieşeau, femei şi bărbaţi. Au părăsit ascunzişul şi l-au întrebat pe un bărbat, care tocmai ieşise:

            -Dumneata nu ştii, Iordache Călugăru poate fi găsit acasă acum?

            -Duceţi-vă repede că pleacă! Dacă nu-l prindeţi trebuie să mergeţi după el! i-a îndemnat acesta.

            Era chiar Lache Brumaru, care aflase de la Ruxandra despre discuţia avută cu câteva zile în urmă.

            Au urcat repede pe uliţă, iar când au ajuns la poartă, au văzut curtea plină de lume cernită. „Ce să fie?!” s-au întrebat ei. Au aflat. S-au întors la primărie şi au raportat noii puteri populare:

            -Cetăţeanul Iordache Călugăru a decedat înainte de a fi ajuns noi la el.

            -Păi cum şi de ce? a fost contrariat primarul, urmărit îndeaproape de Booveanu şi Zgaibă.

            -De ce? Nu ştim, dar l-au adus mai de cu seară mort de la spital, ne spuse o femeie.

            -Ăsta ne păcăli şi de data asta, mama lui de bandit! Da’ las-că-l avem la mână pe fiu-său, pe învăţător, că a venit cu postul aci, în sat, s-a mulţumit în final Booveanu.

            A urmat hăituirea îndelungată a lui Emanoil Călugăru, cu includerea lui la chiaburi şi impunerea la cote şi impozite cărora nu a putut să le facă faţă, fiind arestat pentru „sabotarea planului de stat la colectări”.

*     *     *

            Eliberat din arestul raional de la Capu-Dealului, Emanoil Călugăru s-a îndreptat spre căminul cultural din localitate, unde urma să aibă loc deschiderea învăţământului ideologic pentru anul şcolar în curs, de la care nu avea voie să lipsească nimeni.

            Era bucuros că scăpase de anchetatori, deşi era convins că se alesese cu un proces de sabotaj, pe lângă cel de ultraj al mamei sale care se opusese ridicării grâului de la aria de treierat.

            Acum, Manu era nerăbdător să se întâlnească cu colegii de breaslă, eventual aflaţi în situaţii asemănătoare, pentru a afla starea de lucruri de prin alte părţi. Trăind toată vara mai mult ascuns din calea autorităţilor şi, în ultimele săptămâni, în arest, devenise cam rupt de noua realitate.

            Îndată ce a apucat-o în linie dreaptă pe drumul pietruit şi plin de praf, s-a întâlnit cu învăţătorii din Crângaşi, dintre care lipsea Vasile Crângaşu, socrul său. S-au salutat şi s-au îmbrăţişat ca la sosirea de pe front. Cu lacrimi în ochi, Aneta Neamţu s-a pronunţat:

            -Domnule Călugăru, mare noroc ai avut! Nu credeam că o să te văd atât de îndată.

            -Mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat din arest, dar ce mă fac cu procesele?! a răspuns el vesel, dar şi îngrijorat, totodată.

            -Lasă că vei scăpa şi de-alea! Poate că reuşeşti să achiţi ce te-au impus şi…, l-a încurajat Pavel Năstăsescu.

            -Nu ştiu ce-o fi făcut soţia; eu i-am trimis vorbă să vândă tot, chiar iapa cu şareta, şi să acopere toate dările către stat. Ştiţi că ea era internată în spital când m-au arestat. Cred că a aflat socru-meu, cel puţin. Dar el de ce nu e cu voi? şi-a dat seama Călugăru.

            -E venit aci de două zile, pentru pregătirea documentelor, l-a lămurit Cosma Udrescu, din Crânguleţ, proaspăt absolvent de şcoală normală numit în învăţământ, dar aflat mereu în contradicţie cu autorităţile.

            -Eu tot mă mir că te-au eliberat, parcă nu-mi vine să cred, zău! Să nu-ţi faci impresia că nu mă bucur pentru asta, dar uite că domnul Miereanu a fost ridicat de la treierat şi nu se ştie nimic de el, Ghiţă Marinescu de la Sobăreni, Vasile Popescu de la Marineşti, Florea Vasilescu de la Buşteni sunt închişi înaintea dumitale şi… la fel, a adăugat Aneta Neamţu.

            Pe măsură ce se apropiau, alte grupuri erau întâlnite şi se manifestau tot cu mirare la adresa lui Manu Călugăru.

            Au intrat în sala devenită deja neîncăpătoare. Se discuta aprins. A apărut prezidiul, avându-l în centru pe Mocanu Marin, secretar raional cu propaganda, în stânga acestuia pe Obrăzaru Iulian, inspectorul-şef al secţiei de învăţământ raionale, în dreapta pe Sichitiu Valeriu, din partea regiunii, în timp ce la întocmirea procesului verbal trecea Vasile Crângaşu, secondat de o tovarăşă ofederistă.

            Lucrările au fost deschise de gazdă, Obrăzaru Iulian, care a arătat că „învăţământul se va desfăşura în condiţii noi de acum încolo, determinate de măsurile luate de partid pentru înaintarea nestingherită pe drumul trasat de Lenin şi Stalin, fiind scoase din rândul cadrelor didactice acele elemente duşmănoase din lumea satelor, învăţători care nu puteau să facă o educaţie corespunzătoare viitorilor cetăţeni ai patriei socialiste şi să-i înrâurească pe săteni să păşească cu încredere neţărmurită pe calea socialismului, adică în colectiv. Prezenţa în prezidiu a tovarăşilor – şi i-a prezentat nominal pe cei enumeraţi mai sus – este garanţia că aşa vor decurge lucrurile”.

            -Dacă cumva la comuna voastră nu s-a înţeles asta şi mai aveţi oameni care au avut de a face cu justiţia noastră populară ca sabotori, ori voi îi ştiţi ca duşmani ai poporului, aveţi sarcina încredinţată de partid să nu-i mai primiţi în şcoală şi nici în comună!

            Discret, un ins, rămas necunoscut sălii, i-a înmânat lui Obrăzaru un bileţel pe care-l primise din mulţimea participanţilor. Acesta l-a aşezat în carneţelul de pe care citea şi a continuat:

            -Iată, chiar acum am fost informat că printre noi s-au strecurat doi indivizi, Emanoil Călugăru de la Crângaşi şi Nistorescu Mircea de la Negrui, cercetaţi ca sabotori ai planului de stat şi duşmani ai poporului. Nu ştiu prin ce minune au scăpat de-acolo şi au ajuns în mijlocul nostru. Ei nu mai au ce căuta în şcoală şi nici în satele respective, unde nu pot avea decât o influenţă negativă asupra elevilor şi sătenilor. Să iasă imediat afară! a ţipat cât a putut preşedintele prezidiului.

            Într-o linişte mormântală, Călugăru, trăgând anevoie piciorul după sine,  şi Nistorescu, nervos şi repezit, şi-au făcut loc spre ieşire şi s-au întâlnit pe buza şanţului ce mărginea căminul cultural. Erau transpiraţi şi congestionaţi, iar Călugăru, gata-gata să dea drumul lacrimilor.

            Au plecat agale către… nicăieri. Ei se cunoşteau bine, fiind colegi de şcoală cu o mică diferenţă între anii de studiu; ba şi la război fuseseră împreună un timp, făcând parte din acelaşi regiment şi chiar batalion, dar din companii diferite.

            -Ce mai însemnă asta, Mircea? Nici când m-au arestat, nu m-am simţit mai umilit ca acum, deşi m-au lovit cu picioarele în genunchiul operat pe front. Baremi, ăia erau nişte brute…

            -Brute sunt toţi. Fiecare de bruschează cu ce i-a pus la îndemână partidul, în numele dictaturii proletariatului, când l-a aşezat în schema de cadre. Mai dă-i dracului, nu-i băga în seamă! Poţi să te îmbolnăveşti, să iei câmpii, dacă pui la inimă tot ce bălmăjesc ăştia, a făcut pe indiferentul Nistorescu, văzându-l pe Manu atât de afectat.

            -Cum crezi că aş putea să rămân nepăsător când sunt dat afară ca un netrebnic? Tată-meu a muncit din greu ca să mă facă învăţător, că de celălalt frate nu a avut noroc, a murit pe drumul şcolii. De mine credea că a avut. Îşi bat ăştia joc de munca noastră în şcoală şi de a părinţilor pe ogoare ca să ne întreţină acolo.

            -O da Dumnezeu şi om scăpa de ei sau, cel puţin, s-or retrage ruşii, că atunci nu cred că vor mai avea ei curajul de acum! s-a gândit Nistorescu.

            -Tu chiar crezi asta? a fost neîncrezător Călugăru cu gândul dus departe.

            Au plecat abătuţi pe drumul prăfuit. Pe lângă ei treceau camioane pline cu cereale încărcate de la Baza de recepţie de la Capu-Dealului.

            -Le vezi? i-a arătat Nistorescu „molotovurile” pline.

            -Da! i-a răspuns Manu, tot pe gânduri.

            -În astea se află grâul nostru. Nu ştiu dacă îl vor termina de cărat până la Crăciun. Îl duc la depou, îl trec în vagoane şi îi dau drumul peste Prut.

            Manu l-a aprobat pe tăcute, apoi s-a îndreptat spre fântâna cu lanţ aflată nu departe.

            -Eu aş bea nişte apă. De ce? Nu ştiu, că de mâncat…

            -Şi eu aş vrea! a simţit nevoia Nistorescu.

            Au băut şi s-au răcorit, apoi s-au aşezat la umbra unor sălcii, intrând în conflict cu un cârd de gâşte.