Eugen Ionescu: “Sub semnul întrebării” – Note de lectură

 de Liviu Florian Jianu

Dacă aş fi primul, nu aş avea niciun merit. Întotdeauna a fost cineva înaintea mea. În anul 1961, Eugen Ionescu scrie piesa “Regele moare”. O citesc. Şi văd toată istoria  omenirii în ea. Trecută, prezentă, şi viitoare. Înainte de a închide cartea, ochii îmi alunecă pe ultimul rând al piesei. O dată. Data la care autorul a încheiat-o.  Noiembrie 1961. Şi încremenesc. Eu m-am născut în aprilie 1961.

La data la care Eugen Ionescu punea punct  viziunii sale, eu aveam câteva luni.

Ceea ce mă aştepta, fusese îndelung repetat şi exersat înaintea mea. Numai că nu ştiam. Puteam să nu aflu niciodată. Printr-un accident, am aflat la 50 de ani. Alţii nu află niciodată.

Cultura este ceea ce rămâne după ce nu mai rămâne nimic. Nu o spun eu. O citesc din “Sub semnul întrebarii”, al lui Eugen Ionescu, care îl citează pe Edouard Herriot. El “definea cultura ca ceea ce rămâne după ce totul a fost uitat. Şi tocmai acest rest este esenţial.”  Cultura este deci un nimic. Mai ales pe lumea puterii. Dar şi nimicul este ceva. Altfel nu ar fi nimic.

Şi gândul îmi fuge la cei care spun, atât de perfect articulat, atât de implacabil: după moarte nu mai este nimic.  Şi dacă tocmai acest nimic este ceva esenţial?