Eugen Negrici: Inductor de opinie și deschizător de drumuri
de Ștefan Vlăduțescu
Eugen Negrici este un inductor de opinie și un deschizător de drumuri. Este criticul român cu cel mai extins lexic şi cu cea mai elegantă exprimare critică. Ţinând deoparte sensurile negative ale epitetelor, putem spune dintr-o dată că volumul „Eugen Negrici, Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Cartea Românească, 2008) este o scriere ultra radicală, eretic-neortodoxă, subversivă, anarhică şi anaplastică. În general, iluzia, „illusio” se defineşte drept „adeziune imediată la necesitatea unui câmp”, drept „condiţie nediscutată a discuţiei”, drept întreprindere nu de ordinul principiilor, ci de al „acţiunii, al rutinei, al lucrurilor pe care le faci şi pe care le faci pentru că se fac şi pentru că dintotdeauna au fost făcute în acest fel”, drept „adeziunea tacită la aceeaşi doxa” (precum susţine P. Bourdieu în „Meditaţii pascaliene”, Bucureşti, Meridiane, 2001, p. 115). Iluzia este consimţirea la doxa, la opiniile care „ne transformă în supuşii masei şi în părtaşii opiniei curente”, arată Eugen Negrici (p. 5). Întrucât literatura „nu ar putea exista fără întreaga bogăţie a sufletului omenesc”, iar „această bogăţie este condiţionată de consimţirea în fantasmă, în minciună şi în mit, s.n.” (p. 278), fiinţa literaturii este sensibilă la mituri şi iluzii. În studiul nostru „Ştefan Vlăduţescu. Comunicare jurnalistică negativă” (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 8) arătam că persuasiunea este un demers în tehnologia operaţională a căruia „se delimitează patru operaţii persuasive fundamentale: minciuna, mitul, ficţiunea şi seducţia, (s.n.) (seducţia are ca forme: „flatarea, măgulirea, adularea, linguşirea, încântarea, fascinaţia şi farmecul)”.
Profesorul Eugen Negrici îl califică pe George Călinescu ca fiind „fără îndoială cel mai persuasiv (s.n.) dintre regizorii literaturii” (p. 53); acesta a pus în undă „flatarea (s.n.) orgoliului creator naţional” (p. 220). Se consemnează că „o fascinaţie reală (s.n.) – aproape senzuală – a exercitat socraticul Nae Ionescu” şi se reţine „puterea de seducţie (s.n.) şi de coagulare exercitată de Nichifor Crainic” (p. 83). Despre Constantin Ciopraga, se notează: el „compune, din date şi argumente luminoase, un tablou încântător (s.n.) al literaturii noastre”, iar despre Constantin Noica se menţionează că realizează „un impresionant efort speculativ pentru a da strălucire (s.n.) spiritului creator românesc” (p. 267). În plus, se consemnează: „Nici în privinţa vehiculului lingvistic utilizat de scriitori nu se pot spune lucruri măgulitoare (s.c.)” (p. 276). Permeabilitatea fiinţei în genere la persuasiune (minciună, mit, fantasmă şi seducţie) face fiinţa literaturii aptă să absoarbă şi să genereze mit şi iluzie.
Traumele istoriei produc două stări de conştiinţă generatoare de mit (p. 23 şi p. 287). Prima se regăseşte în sentimentul vacuităţii şi al frustării, indus de complexele identitare legate de naşterea târzie a literaturii române, de defazările şi desincronizările ei, de posibila inferioritate şi probabilul ei provincialism. Cea de-a doua se concretizează în sentimentul primejdiei prezente sau viitoare. Aşadar, traumele generează, în ultimă instanţă, mituri. În raport cu miturile literare, conştiinţa critică dezvoltă două impulsuri: un impuls compensator şi unul ocrotitor. Miturile şi impulsurile nu se găsesc doar în trecut şi prezent, le „vom găsi şi în viitor, dacă literatura română va suporta traume şi va avea complexe” (p. 290). La rândul lui, mitul „impune faptelor o ordine şi un înţeles, dându-ne şansa de a ieşi printr-o iluzie, din inconfortul şi spaima incomprehensiubilului” (p. 16).
Aşadar, o primă, certă sursă de iluzii sunt miturile. Ele chiar „alcătuiesc o perdea de iluzii ocrotitoare” (p. 135). Pe de altă parte, „orice schimbare este producătoare de iluzii” (p. 87): schimbările produc automatic iluzii. În al treilea rând, pe componenta sa mai raţională, prin conştiinţa sa critică, literatura însăşi îşi produce iluzii, tehnici de iluzionare şi seducţie, concepte iluzorii. Însuşi procesul de receptare este contaminat de mituri, iluzii şi persuasiune, de minciună, seducţie, fascinaţie, încântare etc.
Ca atare, starea conştiinţei naţionale, procesele mentalului colectiv şi receptarea literaturii sunt afectate de mituri şi iluzii. Este necesar să se dea la o parte „stratul de aparenţe nobile şi de nuanţe amăgitoare” (p. 20), dar, se arată, şi „perdeaua de iluzii şi mituri de peste literatura română şi e de presupus că aceasta va mai rămâne mult timp acoperită de voaluri” (p. 270). În marea lor majoritate, iluziile literaturii române sunt opera criticii şi istoriei literare.
Ceea ce este de făcut este „a reface contactul firesc cu opera” (p. 76). Gestul clinic major al lui Eugen Negrici este de a da la o parte voalurile şi perdeaua de mituri şi iluzii de pe literatura română: a face ca aparenţele să fie văzute, cum spunea F. Nietzsche. Dacă ar fi, pe un al doilea plan, se situează componentele gesticii cinice a lui Eugen Negrici: spiritul de negaţie şi miza pe „forţa expresivă a gândirii opozitive” (p. 279).
Anormalitatea literaturii române se sprijină esenţialmente pe un spirit critic deficitar, parcă mai retardat decât însăşi literatura. Ea se lasă manipulată „de propria conştiinţă, alterată şi şovăitoare” (p. 288). Literatura română (întârziată, desincronizată şi defazată) este în mare parte creaţia unui spirit critic orbit şi nevolnic (p. 6). Este şi creaţia unui spirit critic aflat uneori „sub narcoză” (p. 5), alteori „sub anestezie” (p. 290). Critica a înregistrat şi „agonia spiritului critic” (p. 28), şi „dezertarea spiritului critic” (p. 37), şi cazul unui spirit critic „autosuspendat” (p. 128) sau care nu a fost „treaz, inconcesiv” (p. 161), şi „diminuarea spiritului critic” (p. 31), şi „anemierea spiritului critic” (p. 41), iar „după Revoluţie, agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (p. 178). Iluziile constituie, în mare parte, o maladie a spiritului critic.
Ulterior verdictului lui Gabriel Dimisianu că „Iluziile literaturii române” ar fi de fapt iluziile criticii literare, Eugen Negrici s-a pliat pe această opinie, motivându-şi alinierea prin faptul de a fi dat titlul prin vizarea unui impact de piaţă. De altfel, este firesc un astfel de gest: Nicolae Manolescu, pe care Eugen Negrici îl consideră un „spirit neconcesiv şi neiubitor de idoli” (p. 219), arată că istoria sa ar fi trebuit să se cheme „istorie critică şi stilistică”, dar a renunţat la termenul secund, căci „s-ar fi pretat lesne la confuzii” şi „dintr-o raţiune (…) de estetică a titlului” („Istoria critică a literaturii române”, Piteşti, Paralela 45, 2008, p. 15). Dacă pentru profesorul Nicolae Manolescu opţiunea este perfect justificată, pentru profesorul Eugen Negrici acceptarea că este vorba doar despre iluziile criticii reprezintă o consimţire imediată la părerea altcuiva, adică o iluzie. Cartea reţine şi „iluziile poeţilor” (p. 36), şi rolul minciunii, paseismului şi încântării în planul prozei, şi „intenţionalitatea” care în cazul oricărei unei opere induce o dependenţă de timp şi „duce la ideologie” (p. 42), aruncând-o pe platforma unui tren al iluziilor. Iluziile sunt ale literaturii române, căci iluzie însemnă consimţire: „arta este o şcoală a minciunii, o cale de cultivare a temenelii prin punerea discretă în mişcare a resorturilor vanităţii. (…) Pe o astfel de consimţire şi nu pe altceva se fundamentează ideea de cultură naţională” (p. 5).
Iluziile literaturii române provin din adeziunea fără spirit critic la aceeaşi doxa. Criticul clinic care este Eugen Negrici renunţă la consimţirea în minciună, fantasmă şi mit, dă la o parte perdeaua de iluzii de pe literatura română.
Eugen Negrici ne arată cum să vedem aparenţele.