Eveniment la Târgul Gaudeamus: lansare de carte

Mircea Pospai – Lacrimile lui Zamolxis

Între evenimentele literare organizate de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, la recenta ediție a Târgului de carte „Gaudeamus”, s-a aflat și lansarea cărții Lacrimile lui Zamolxis, de Mircea Pospai, tipărită la Editura MJM Craiova. Manifestarea a fost moderată de conf. univ. dr. Gabriel Coșoveanu, președintele filialei, s-a bucurat de participarea multor iubitori de literatură, iar opiniile exprimate de avizați critici literari le prezentăm mai jos.

Marian Barbu – Contactul cu cel mai autentic cuvânt românesc

Prima observație care se impune, despre cartea Lacrimile lui Zamolxis a lui Mircea Pospai este fluiditatea exprimării. Este atât de cursivă, încât fiecare segment tematic din cuprinsul cărții poate fi citit separat cu aceeași plăcere.

Incursiunile în istorie, cu precădere, îl caracterizează, pentru că profesiunea lui, de istoric,  i-a scos la iveală contactul cu cel mai autentic cuvânt românesc. Și trebuie să spunem că istoria se află la mare cinste în textele lui Mircea Pospai. Sunt diferențiate, firește, nu numai de perioadele istorice asupra cărora realizează incursiuni, ci și de cuvinte care sunt specifice epocii.

Ca filolog, am înțeles de fiecare dată că printr-un set de cuvinte poate să se caracterizeze un autor. În condițiile acestea, n-am mai citit asemenea cărți, cu asemenea ductilitate de limbaj, cred, de la Dumitru Almaș și de la Sadoveanu. Chiar încheierea este de tip sadovenian, este extrem de plăcută și te transferă într-o lume a cărei viziuni o stăpânește în totalitate.

Definiția tuturor celorlalte proze prin titlul dat, cu Zamolxis la început, m-a dus cu gândul la Alexandru Busuioceanu, care are o monografie despre Zamolxis. În prietenia lui cu Vasile Pârvan, a lui Busuioceanu, există o tentă de refugiu din cadrul mărunt al relatărilor la persoana întâi, pentru că ea este foarte greu de supravegheat și mai ales de condus în combinații de natură istorică.

O să vă citez doar finalul din această minunată carte, care sună a Sadoveanu: „Au trecut anii, cei patru haiduci s-au petrecut pe rând din viaţă, i-au urmat apoi generaţii şi generaţii de nepoţi şi strănepoţi. Nimic nu mai aminteşte de ei, după atâta vreme, decât numele satelor pe care le-au întemeiat şi ale râurilor pe care ei, foştii lotri, le-au botezat”.

Să scrii astăzi istorie, când mizeria curentă a spațiului social-cultural în care trăim te înconjoară, este un atu pe care, trebuie să zicem, autorul l-a acceptat și folosit, în cârdășie cu tipograful, în speță redactorul de carte Jean Băileșteanu. Benefic, fără îndoială.

   Jean Băileșteanu – O carte foarte frumos scrisă

Mai întâi, vreau să-l felicit din tot sufletul pe Mircea Pospai pentru această carte, pe care eu am citit-o cu foarte mulți ani în urmă, când, într-o altă formă, a apărut la Editura Sport Turism. Acum, adăugită și îmbunătățită sub titlul Lacrimile lui Zamolxis, mi s-a părut o lectură la fel de captivantă. Puțini sunt scriitorii care și-au ales să scrie literatură de inspirație istorică. Îmi vin în minte Bolintineanu, Delavrancea, Sadoveanu, Dumitru Almaș. Ce m-a surprins foarte mult la Mircea Pospai este faptul că el,  scriind niște povestiri și legende născute în Nordul Olteniei, din perioada medievală, a prins atmosfera epocii și, de asemenea, limbajul pe care și-l însușește foarte bine.

Nu știu dacă sunt în măsură să-i recomand, dar eu, dacă aș fi în locul lui, să știu atâtea lucruri, atâta istorie și să stăpânesc astfel, cum spuneam, limbajul și atmosfera epocii, m-aș încumeta să scriu un roman despre Brâncoveanu. Sunt convins că îi stă în putință.

Revenind la cartea de față, repet faptul că este foarte frumos scrisă și că eu am citit-o cu foarte mare plăcere.

Dan Ionescu – Pledoarie pentru cunoașterea spațiului identitar

Țin și eu să atrag atenția asupra eleganței domnului Mircea Pospai, eleganței de a fi, repercutată, cumva, și în eleganța scrisului său. Titlul, Lacrimile lui Zamolxis, amintește de denumirea pe care Mircea Eliade a dat-o zeului dacic, Zamolxis în loc de Zalmoxis, așa cum probabil pronunțau dacii. Într-unul dintre romanele sale, Mircea Pospai era atras de Grecia antică, iar în cartea de față este atras de mitologia românească. Lucru care pe mine mă bucură, pentru că, patriot fiind, îmi este mult mai dragă mitologia românească decât cea grecească, absolut recognoscibilă peste tot.

Cartea e compusă din 26 de povestiri. Domnul profesor Marian Barbu a remarcat foarte bine, că într-adevăr frazele au fluiditate aparte. Pretextul de la care pornește Mircea Pospai în povestirile sale este precum făceau cronicarii, uneori este chiar o mențiune din scrierile marilor cronicari. De aici pleacă. Îmi place că Mircea Pospai aduce consistent aminte de istorie, intercalând textului propriu-zis, original, care-i aparține, fragmente din cronici sau documente, pentru a-și susține povestirea.

Mesajul de bază al cărții, după mine,  este următorul: e important să fim cultivați, e important să prețuim cartea românească, deci e important să avem cultură. Asta înseamnă că acolo unde suntem, indiferent de profesiile pe care le avem și care ne aduc în preajma unor oameni care poate nu sunt de sensibilitatea și de viziunea noastră, noi trebuie să știm să ne creăm un spațiu, o lume a noastră. În care, eventual, inclusiv prin mijloacele literaturii, să încercăm a-i aduce și pe alții. Acesta este meritul cărții, dincolo de valoarea literară și documentară a povestirilor pe care le cuprinde, de a ne îmbogăți cultural, de a ne fixa mai bine, când lumea se clatină atât de mult identitar, în spațiul pe care l-au apărat, l-au înnobilat și ni l-au lăsat moștenire străbunii.

Mircea Liviu Goga – Dubla funcție a unei cărți complexe

Lacrimile lui Zamolxis este unul din puținele volume de gen, care conține o dublă funcție: aceea de carte de drumeție, prin intermediul căreia cititorii sunt plimbați printr-un teritoriu geografic și invitați să-i descopere cele mai importante repere și aceea de carte de istorie, invitând cititorul să străbată un teritoriu temporal la rândul său dual, contrapunând adevărul descris de izvoarele scrise ale vremii acelui adevăr, reformulat și îmbogățit de memoria generațiilor la nivelul legendei.

Fiecare capitol presupune o reconstituire a evenimentelor, realizată de autor fie povestindu-ne direct, fie inițiind o dramatizare a acestora. Dialogul e făcut să îndepărteze pericolul monotoniei, oferind volumului un neobișnuit dinamism. Aici, desigur, se întrevede mâna scriitorului Mircea Pospai, exersată dincolo de dimensiunea documentară sau publicistică, în romanele pe care le-a publicat.

Lacrimile lui Zamolxis este o carte complexă, nu doar prin modalitatea în care a fost scrisă, ci și prin efortul documentării laborioase. O serie întreagă de hrisoave și cronici, între care unele foarte puțin sau deloc cunoscute publicului larg a fost extrasă de sub colbul uitării și adusă sub ochii cititorului contemporan. Nenumăratele trimiteri și citate sunt contrabalansate imediat de reconstituiri bazate pe legende culese adesea de la fața locului și care de multe ori completează documentele scrise cu amănunte noi, autorul desfășurând în acest caz o activitate susținută de reporter dar și de etnolog.

Harul povestitorului face ca jocul dintre realitatea oarecum uscată a hrisoavelor și realitatea fluidă, schimbătoare a legendelor să ofere cititorului, capitol după capitol, file narative ușor de urmărit și greu de părăsit înainte de a le descoperi finalul. Este, fără îndoială, o carte care pe un eventual vizitator al Nordului Olteniei îl va face să privească altfel locurile, oferindu-i perspectiva temporalității acestora și, desigur, ademenindu-l să rămână.