Eventualitatea erorii în comunicare*

din vol. Virtualități ale compromisului, care se poate comanda:

http://www.librarie.net/p/285632/Virtualitati-compromisului-Studii-literatura-Dan-Ionescu

Comunicarea cu Dumnezeu asigura totul. Conștiința a apărut după greșeală, ca o sumă a cunoștințelor, și influența ei va eroda în timp, biologicul, înlocuindu-l, la un moment dat, cu abstractul frământării, care este etern. De aceea, „fericiți cei săraci cu duhul“, fie că doar cred în cuvântul biblic, fără să-și pună vreo problemă a veridicității lui, credința dându-le starea lui Adam, fie că n-au deplinătatea facultăților mintale, deci, nu sunt vinovați de nimic.

Pentru că spiritul suportă și presiunea dorințelor corpului, a instinctelor, omul nu suferă prea mult în timpul vieții, din cauza propriei conștiințe, care nu ar fi fost deplină dacă nu ar fi avut în exercițiu, parametrii binelui și ai răului. Ne ajutăm de Biblie, ca să ne ținem departe de altă conduită față de cea ortodoxă. Echilibrul e greu de dobândit, însă poate chiar înțelegerea faptului că avem un sfârșit, e cauză în păcat. Nu ne vom mai întâlni cu fericirea plăcerii propriilor impulsuri și simțuri.

Conștiința ar fi apărut din interiorul și cu limitele ființei, instaurându-se ca supremă instanță. Pericolul de a realiza dependența în existență și chiar în gândire, de Creator, ar fi indus un complex de subsidiaritate lui Adam; Evei, de și mai accentuată minoritate.

Putem vorbi de cel puțin două contexte ale nevoii de interdicție, pe care, însă, le va produce, la urmă, acest complex dezlănțuit: răzvrătire, din sentimentul trufiei creaturii inferioare, de a nu se fi știut prima ori de a deveni majoră, prin forța cunoașterii, care ar fi opacizat principiul optim al creației, după chipul și asemănarea, sau, dimpotrivă, supunere până la a-ți pierde ireversibil, vocația bucuriei. Al treilea, dedus din tendințele extreme ale primelor două situații, ar merge spre diminuarea capacității de discernământ arhaic, concomitent cu amploarea schimbărilor în vasta natură, în favoarea unei adaptabilități salutare la noul tempo.

Odată cu evenimentul erorii, s-au acutizat, din voință divină, impusă în blestem, diferențele între caracterele unor specii diferite, șarpe și om.

Ispita s-a produs neașteptat, aproape fără destin. În circumstanțele Edenului, noi, generația de astăzi, de exemplu, ne-am mai fi născut?

După alungarea din Eden, creația universală s-a comprimat sub forța altei dimensiuni, timpul. Ne-am fi născut, dar fără povara timpului și a spațiului magnetic.

Adam a fost creat ca o mașinărie perfectă, fără posibilitate de sucombare sau de îmbolnăvire. Interdicția imperativă provine de la previziunea divină că omul, deprinzând independență în gândire, va interpreta eronat unele idei personale, în reevaluare de sine și deci, de manoperă, fără să aibă revelația sursei întregului rău, șarpele, căruia îi putem bănui pentru atunci, prezența altui aparat de locomoție, precum și capacitate manipulantă în comunicare. Ce ar mai fi însemnat starea de liber arbitru, de rațiune individuală? Trufie.

Unii susțin că vina șarpelui e similară în echivalență, unui simplu rol pe care l-a primit în destin, așa cum Iuda mai târziu. Influența răului nu se putea consemna mai înainte. Adam era singur și în totală credință. Trăia în contemplare și în melancolia tăcerii. De la Dumnezeu nu putea primi decât sfaturi sau în continuare, porunci. Comunicare directă și pe picior de egalitate, nu avea cu nimeni. Nici monolog nu rostea. Pe alocuri, monologul presupune dezacord, individualitate manifestantă în idee, și ideile rostite, pe vremea aceea, aveau ecou imediat în faptă. Ne aflăm în primele momente ale creației și mai aproape ca oricând, de forța logos-ului care memorase șoapta creatorului după chipul și asemănarea. Un atribut al Demiurgului este împlinirea prin simplă reflecție.

De unde eventualitatea erorii? Creația fusese dezintegrată, prin îndepărtarea coastei din trupul bărbatului, deși obiectivul intervenției era de reprimare a slăbiciunii în unicitate / singurătate, a tristeții probabile. De ce Dumnezeu n-a creat altă ființă infailibilă, distrugând omul? A încercat, dar pentru un singur om drept pe pământ, pentru Noe, a salvat specia. Știa că poate veni Adam perfect, Iisus.

În ce fel sau ne-am fi născut dacă Adam și Eva ar fi rămas în Eden? Ca astăzi, nu, pentru că, după Biblie, felul nașterii actuale e forma împlinită a cutumei aruncată asupra Evei, de Dumnezeu. Dar chinul facerii poate spori dragostea pentru noul copil, și o amploare în dragoste etalează nevoie de Dumnezeu. Acesta să fi fost și rostul blestemului și să nu fi fost spus din obidă, ci din previziunea exactă asupra evoluției lucrurilor? Depărtarea de spațiul inițial, ale cărui dimensiuni să fi fost prea puțin distincte, a dus la o dinamică aparte în toate. Pe undeva, starea edenică trebuia să fie atinsă și constrângerea insului de către timp, sfidată. Noi deținem o posibilitate de a afla despre atmosfera epocilor trecute: redactarea de cărți. Dar ce ocazie au predecesorii noștri de a previziona fragmente din prezentul nostru, în afară de faptul că eu mă consider un reprezentant al lor?

Viața de apoi asigură fluența dintre om și viitorul oricât de îndepărtat. În fizică, timpul se consideră altă dimensiune, ca spațiul, de exemplu. Paralel cu viața de apoi, mașina Domnului pentru noi, trebuie să inventăm un vehicul al călătoriei în timp. Construirea lui devine posibilă când nivelul de conștientizare rămâne în proporție de standard și în acord cu sursa de bine din noi, adică să ne gândim exclusiv la ceva, la Iisus, de exemplu, fără să ne intersectăm cu alte idei.