Poveste, poveste — da eu nu-s de pe când poveștile — eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ș’am găsit un sac de povești, și venind a casă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul și de-atunci s-o împlut lumea de povești ș’ am învățat și eu una și ț-o spun d-tale.

Era odat-un om ș-avea doi feciori. Acu femeea era ‘ngreunată ș-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu și sf. Petrea. Și D-zeu i l-o botezat ș-o rămas băietul năzdrăvan.

Da la urma băietului a făcut o fată, ș-așa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în țarină. Ducând ea demâncat în țarină a zărit-o un smău și s-o pus pe-atâta s-o iee. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ș-o zis așa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat și ea totdeuna pe brazdă să meargă la frații ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da smăul strașnic. El a și știut ce-o urzit Frate-său ș-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea smeului. Așteaptă ei să vie — nu-i!

— Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o smăul — a zis finul lui D-zeu! Ș-o făcut el o boambă de fier la țigani în loc de călăuz și-o zvârlea și el mergea după dânsa.

A ajuns până la o fântână și la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând așa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuși ne mănâncă balaurul!

— Oare cine să s-audă?

Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajere.

— Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

— E – aici în fântână.

— Mult v-o mâncat pân’ acum ?

— Ia, v-o douăzeci și patru.

— Ia las că vă scăp eu.

Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să iee un pui. Da el avea paloș și taie capul. Întinde și celălalt și-i taie ș’ acela . Acu puii nu știa ce să-i facă de bucurie și zice așa:

— Câți frați am fost noi, pe toți ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

S-o vârât sub aripa lui și nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajăra. Pajăra era mama vântului.

— Dragii mamei nu v-a mâncat!

— Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

— Unde-i să-l mănânc de bucurie.

— Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

— Da unde-i?

— Îi la răsărit.

Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

— Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

— Nu-i dragul mamei.

— Iacătă-li-i, mamă!

Da ea-l ia și-l înghite și când l-o făcut înapoi așa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

— Ce să-ți fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii — a zis pajăra.

— Să-mi spui unde-i smăul cu soră-mea.

— Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

— Altmintrele nu-mi mulțumești.

— Să șuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

Ș-o șuerat ea odată ș-o venit un om — era statul lui de o palmă și barba lui era de un cot și călare pe-un iepure șchiop. Și-i zice pajăra:

     Statu-palmă
     Barbă cot
     Călare pe-un iepure șchiop

Unde-i smăul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

— Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi știind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari și n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

— N-ai văzut, n-ai auzit pe smăul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

— Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

— Ce-i de făcut? zice Pajăra.

— Da n-o fi știind frații noștri cei de cruce?

— Da unde-s?

— Aciea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ți un firicel din părul meu, na-ți și din barba mea și te pornește băiete la drum. Și să pui perii ‘n trei și când la o vreme de nevoie să șuieri într-înșii, eu, noi ți-om veni într-ajutor și fă de-a-dreptul pe aici și-ai să dai de pădure și tot te du ‘nainte .

Se ia el și se pornește, merge pân-în pădurea ceea … când în mijlocul pădurii vede – o fumărie strașnic de mare încât se ‘nnădușia , nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binișor și găsește pe mama smăului—își pârlea părul de pe picioare că era cald strașnic și nu mai putea.

— Bună ziua mătușă.

— Mulțămesc D-tale voinice, da — zice — und-te duci voinice?

— Caut curtea smeului, mătușă.

— I, flăcăule! Mult trebue să mergi pân ce-i ajunge și nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

— Mă rog, mătușă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică … mă duc.

— Eu nu-l știu, dragul mătușii.

El, ducându-se așa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo ? Vede un om șezând, grecește, jos:

— Da ce te vaiți, bade?

— De pe nouă lanuri grâu am strâns și tot pâne l-am făcut și l-am mâncat și tot mi-i foame.

— Hai cu mine.

— Hai.

Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând așa: tare mi-i sete.

— Bună vreme, omule. Pentru – ce ți-i sete, nu găsești apă să te saturi?

— Câte iezăre a fost în pădurea asta toate le-am băut și tot mi-i sete.

— Hai cu mine.

— Hai.

Mergând ei așa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ș’ aude sub tufe un foșnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

— Bună vreme, vântule, ce faci aici?

— Mă stăpânesc să-mi țin suflarea și să ‘mpușc un țânțariu. Da să-l împușc să nu-i sparg pielea.

— Da unde-i țânțarul, că eu nu-l văd.

— Îi lângă soare.

— Lasă, hai cu mine.

— Ba nu. Eu mă duc după țânțar, duceți-vă voi înainte.

Merg ei mai departe și ajunge la palatul smăului. Smăul era la vânat și fata ședea ‘n cerdac.

— Bună vremea, soro.

— Mi-o spus smeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădește.

— Nu mi-i frică.

— El acuș vine,-i la vânat.

Vine smeul.

— Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

— Bine te-am găsit, câne de smău.

— Hai la luptă.

— Hai!

Ș-o luptat ei trei zile și trei nopți și nu-l putea dovedi și nu se da nici smăul, nici finul lui D-zeu.

El a aprins perii cei doi ș-o venit vântul de la răsărit și de la amiazi și când ș-o pus buzele’n trei drept în jumătate a despicat smăul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două—că era cu trei de toate. Și s-a rugat finul lui Dumnezeu strașnic la Statul-Palmă-barbă-cot .

— Nu-ți pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul țării iștia să spue ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu – acela .

Acu el s-a pornit cu soră-sa .

Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, așa era de strașnic și mergând el p’înprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieți și se băteau de la o cușmă, de la un biciu și de la o sulă.

— Ce vă băteți, măi băieți?

— Aestea ne-o rămas de la tatăl nostru și nu ne putem împărți.

— Și la ce vă trebue vouă aiste?

— Când pui cușma ‘n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea ‘mpăratului , când îi zice: sulă – sulicică — te suie ‘n dealul de steclă.

— Da’ ‘n dealul de steclă cine șade, ce căutați voi acolo?

— În dealul de steclă ține ‘mpăratul pe fată.

— De ce o ține acolo?

— Ca să n-o iee smeii.

— Până când?

— Până s-a găsi un voinic ca să omoare smăul… Cel ce-a omorî smăul îi da fata ‘mpăratul .

— Măi băieți, eu voi face bună dreptate, vârâți-va toți în iaz și eu v-oi svârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieți în apă și pe urmă dă din bici și-l suie pe dealul unde ședea ‘mpăratul , la curtea-mpărătească .

La curtea ‘mpăratului era o mândreață, că nici nu se poate povesti. Împăratul ședea afară, — era bătrân și bea lulea.

— Bună vremea ‘mpărate !

— Mulțămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

— Așa ‘mpărate , am venit să omor smeul, să-ți scăp fata.

— Smeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c’ aicia ‘n vale ‘ntr-un iaz, este noaptea și se cearcă de a se sui să iee fata din dealul cel de steclă.

— Rămâi sănătos, Împărate.

— Mergi sănătos, voinice.

— Mă duc după smeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

— Ți-oi da-o.

Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieții. Pune cușma ‘n cap, se face nevăzut și se pune sub o tufă de buruiene. Da el era frumos și puternic, da era sărac . Pe iazul cela era o covată cu fața-n jos. La miezul nopții aude el un vuet strașnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii și da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoțchi). Ș-o șuerat strașnic ș-o venit draci șchiopi, chiori, ș’ o ‘nceput să ‘ntrebe Scaraoțchi ce trebi au făcut ei?

— Eu am întărtat trei băieți, că doar s-or ucide unul dintr-înșii. Păcatul mare c-o venit finul lu’ D-zeu și le-o luat.

— Da tu?

— Eu am întărtat pe vântul de la amiazi să rupă ‘n jumătate pe smăul cu trei capete și două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

— N-ați făcut nici o treabă, să vă ‘nvăț eu ce să faceți. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moșneag și moșneagul are să moară iest-noapte. Duceți-vă și puneți mâna pe banii ceia să fie-a noștri.

— Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

— Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

— Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

— Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ți pune voi mâna pe bani și s-a întâmpla s’aducă apă de ceea care l-o botezat și ne-a stropi, ne frige, și el a lua banii.

Cela a auzit. Se scoală dimineața și se pornește să se duc’ acasă. Lui îi sburda după bani. Ajunge el acasă.

— Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

A găsit mă-sa ‘n biserică lângă sf. Pricestanie și ia el și se pornește iar înapoi. Ajungând acolo — dracii era la bani toți. Se duce și s-apropie, îi stropește. Dracii țipă și-i zic:

— Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ți-om face, numai nu ne arde.

— Dacă mi-i aduce smeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

— Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

Ș-a luat un cârd de draci strașnic de mulți.

— Da viu poate nu ți l-om pute aduce.

— Mort nu vreau, viu să mi-l aduceți.

Și s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleș de fier și s-o dus după smeu să-l puie ‘n el. Când l-a adus așa era fedeleșul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

— Pune-l aici.

Dă din bici și-l sue la – mpăratul cu fedeleș cu tot.

Îi Zice ‘mpăratul :

— Ce ai aici?

— Aici-i toată puterea mea ‘mpărate . . . arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s’o’ngrozit , da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se știe, el avea o putere strașnică, neștiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, așa i-o picat de dragă. Da, să ierți d-ta, și el ei.

— Voinice ! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

Da el de dragă ce i-a picat fata ș-a pierdut mintea.

— Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i smăul. Împăratul strigă degrabă:

— Omoară-l voinice, că el acuși sparge fedeleșul, că eu l-am prins odată și l-a spart.

El de bucurie ca să-i dee fata, odată a ‘nceput să ucidă smeul. Îi turna reșin’ aprinsă pe la cep ș’ o ‘nceput așa de strașnic a țipa smeul de se cutremura palatu ‘mpăratului . După ce-o murit smeul, a’nceput a eși un fum, așa de strașnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ș-a pus pe voinic în fedeleș și i-a dat drumu de vale. Și el a luat fata ș-a suit-o ‘n dealul cel de steclă. Da bietu voinic când a picat el mort i-a rămas sula ‘n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleș …

— I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se isbi ca să esă de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg’ acela . Da el mai ave o bucățică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel șchiop pe fedeleș.

— Scapă-mă.

O ‘nceput a bate iepurele ș-o spart fedeleșul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e ‘n iepure; iepurele de ce fuge așa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă așa:

— De-acu înc’o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ți mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ți fac bine.

Acu el bate din bici ș’ ajunge la-mpăratul . Da-mpăratul svârlise sula.

— Am venit, împărate, să-mi dai fata.

Se face că nu știe, că l-a dat cu fedeleșu ‘n jos.

— Eu ți-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori și mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ți-oi da fata

Se ia el și se pornește, ș-o mers el cale de-un an. Cine era ‘n grădină acolo? Era Statu-palmă.

— Ei voinice, tocmai ș-aci ai venit după mine?

— Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iștia.

El i-o dă. Așa era de mândră, așa amirosa de frumos floarea – acea de te – adormea . Ajungând la-mpăratul , i-o dă.

— Dacă mi-i mai face ceva eu ți-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea – mpăratul ) și dacă le-i mânca într-o noapte, eu ți-oi da fata.

O făcut așa după porunca ‘mpăratului și el a zis celui ce nu se mai sătura ș-o mâncat tot într-o noapte. El numa atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a și crăpat. Da el a mâncat așa cu lăcomie, încât și păreții hambarului i-o ros. Și s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

— Dacă mi-i be câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ți-oi da fata. El chiamă pe istlalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ș-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ș-a și crăpat ș’ acela .

Lângă curtea ‘mpăratului era strașnică pădure.

— Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu și s-or strânge toți țânțarii la ușa palatului, eu ți-oi da fata.

El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi și când ș-o pus buzele ‘n patru ș-o suflat, era să ‘nghită pe-mpăratul. Așa era de mulți ș-așa bâzâia ei de tare, parcă era ‘ntre calici la Ismail.

— Mare putere ai. Zi țânțarilor să se ducă de aici.

— Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

Împăratul l-o luat cu blândeță și l-o amăgit. Ș-o zis vântului ș-o suflat și s-o dus țânțarii de la ușă.

— Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îți dau fata.

— O sul’ am fost uitat eu aici.

— Eu n-am văzut-o.

A stat el trei zile și trei nopți ș-a gândit ce-i de făcut și i-a venit așa un gând:

să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis așa:

— Înc-un bine am să-ți fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului și să ‘ncep a sufla. Puindu-se el, suflă și se clătină palatul cât de cât să pice.

— Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

— Palatul las’ să pice, da eu fata nu ți-oi da-o.

Da’ el zice vântului:

— Pune-te ‘n dreptul ușii și ‘ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

El ș-o pus buzele ‘n cinci și când a ‘nceput a sufla, împăratul săria din părete ‘n părete.

— Împărate, dă-mi fata că vântu a sta.

— Sui în dealul de steclă ș-o ia.

— Dă-mi sula ‘mpărate .

— Sula am svârlit-o în mijlocul iazului lângă covată… acolo unde era dracii.

El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimică — cela gătise de făcut, ceia crăpase.

Așa mergând el la iazul cela, era strașnic palat făcut de draci, unde țineau banii;

și pe apă mergea o casă făcută strașnic de mândră și-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ș’ a ‘nceput cu luntricica a merge ș-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci și-l muncia acolo ‘n toate zilele.

— Ce faci aici, bade?

— Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani și eu nu pot scăpa de-aici . Eu am o împărăție strașnic de mândră, hai să fim noi frați de cruce.

— Hai!

— Frați de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopții. El tot mai avea apă de la botez. Așteaptă la miezul nopții, vin dracii și el începe a-i stropi.

— Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ți-om da, numa lasă-ne.

— Sula din mijlocul iazului. Se duce ș’ aduce dracul sula.

— Acu du-ne până pe deal pe – amândoi ș-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

— Sulă, sulicică, sue-ne ‘n dealul de steclă.

Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c’ avea o cadă de lacrămi.

Atunci Împăratul n-a mai avut ce face și i-a dat-o. A făcut o nuntă strașnică și pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa smăului ș-a luat-o fratele lui ist de cruce…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Finul-lui-Dumnezeu