Flaviu George Predescu: Lirica analogică

                                                        de Ştefan Vlăduţescu

Pentru Flaviu George Predescu, poezia se constituie ca un loc de analiză, de introspecţie, de clarificare şi de echilibrare. Gestica poetică a volumului „Sisifica resemnare” ( Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011) este una de imunizare resemnată. Dacă viaţa înseamnă bâjbâială, poezia se instaurează „trăgând şi oferind învăţăminte” („Bâjbâieli”). Lirica lui Flaviu George Predescu este un fel de silogism poetic. În interiorul ei, evenimentele existenţiale sunt filtrate reflexiv. Pentru problemele lumii există anesteziere şi înfruntare. Această poezie este una a generării de ipoteze vindecătoare.

Situaţia de meditaţie fundamentală este următoarea: „În minte,/Pe un raft,/Stau pastile de liniştire,/Iar pe un altul,/O decizie…” („Alternativă”). Una dintre alternative o reprezintă resemnarea. Emoţiile, îndoielile, interogaţiile, incertitudinile, falsitatea, adică materia liricii, se aduc în instanţa alternativelor. Dacă nu de fiecare dată se optează pentru una dintre variante, oricum în fiecare caz se conchide ceva. Spiritul poetic îşi asumă o existenţă lirică. Este una a cunoaşterii confuze ce subîntinde o modalitate original analitică de configurare. Doar în cadrul unei existenţe lirice se poate întâlni o adevărată împăcare cu lumea. Poemele sunt inferenţe lirice îndreptate spre o concluzie. Acceptându-şi condiţia, spiritul creator se şi ataşează de ea: „Prefer să trăiesc cu concluzii naive” („Stimată doamnă”).

Analiză ingenuă de sentimente, gânduri şi îngrijorări, poezia este o concluzie resemnată. Întrucât „gândurile (…) se întorc sisific”, eul liric se află permanent în stare de alertă. Nu pentru a preîntâmpina vreun fel de gând, ci pentru a aduce gândul în orizontul cunoaşterii. Concluziile lirice nu sunt pur, simplu şi direct naive. Sunt decizii estetice şi îşi găsesc similitudini în „pictura naivă”. Analogic, poezia şi pictura se apropie în spaţiul esteticului. Ele comunică în raport cu lipsa de preocupare de a soluţiona practic, obstinat şi compulsiv probleme mundane, obişnuite, banale.

Poezia se situează pe teritoriul emoţionalului. În lumea poetică „până la urmă totu-i o interpretare” („Cunoaştere”). Cunoaşterea lirică este una elegantă, delicată, candidă, ingenuă. Concluziile ei sunt estetice, adică inocent-naive. Dorinţele sunt mângâietoare. Idealul ei îl reprezintă „o simplă adiere de vânt,/Cu miros de liliac” („Dorinţă”).

Concluziile practice, concluziile inocente constituie versuri memorabile: „Unii oameni/sunt la fel de limitaţi/ca strada pe care stau” („Limitare”) sau „Daţi, vă rog, un telefon părinţilor mei/Înainte de a da cu piatra!” („În apărarea mea”). Uneori concluzia se edifică printr-un raţionament liric extins: „Nu poţi primi de la un pom/Şi cireşe şi mere şi gutui!/Nu cere unei femei/Şi înţelegere şi iniţiativă,/Dar şi capacitatea de-a-ţi asculta/Poeziile în miez de noapte,/Fiecare cu fructele ei…” („Fiecare cu fructele ei”). Lirismul este analogic. Energia lirică nu este produsă de o tensiune ce s-ar instaura între eul poetic şi mediul în care se situează. Impulsul poetic iniţial constituie o forţă inefabilă pentru care se văd efectele.

Rainer Maria Rilke mărturiseşte că a fost întrebat de un tânăr cum să facă să-şi dea seama dacă are chemare, vocaţie pentru scris. Poetul (decedat ulterior în urma unei înţepături într-un spin de trandafir) i-a răspuns că să stea o perioadă fără să scrie. Iar dacă o forţă necontrolabilă îl va aduce la masa de scris, atunci are chemare şi trebuie să şi-o cultive, înainte de toate, prin lecturi literare şi ulterior prin scris. Pentru Flaviu George Predescu, lirica se prezintă ca o forţă irezistibilă: „Am nişte slăbiciuni,/Nişte impulsuri,/Pe care nu le pot controla./Aproape tot,/Ceea ce scriu,/Este peste puterea mea” („Slăbiciune”). Impulsul poetic este perceput ca slăbiciune. În mod derivat, poeziile sunt considerate ca „neterminate” („Viaţa mea”). Cu toate acestea, prin poezie, lumea poate fi salvată. Nu în totalitate şi dintr-o dată, ci parţial şi câte puţin. De aceea, demersul esenţial este ca măcar „să mai salvăm ceva” („Să mai salvăm ceva”). Atunci când salvarea nu mai este posibilă să ne protejăm „amintirile” şi „iluziile” („Peste puterea mea”).

Volum coerent în textualizarea unei stări poetice, „Sisifica resemnare” ne arată un poet stăpân pe instrumentarul aducerii la vers şi ajuns la un nivel al sensibilităţii faţă de lume şi faţă de lucruri care declanşează inspiraţia poetică. Pas cu pas, Flaviu George Predescu devine un poet notabil.