Flaviu George Predescu: Metafora vieţii-carte

                                                                                                          de Ştefan Vlăduţescu

Faptul că prin volumul „Răsfoindu-mi adolescenţa”(Bucureşti, Editura Shik, 2011), Flaviu George Predescu reuşeşte ca într-un timbru nou să dea dea curs dificilei metafore genitivale de „carte a vieţii” (carte-viaţă), reprezintă unul dintre indicatorii unei viitoare recognoscibile voci în lirica românească. Sub implicatura poetică principială se dezvoltă o tematică meditativă: neliniştile şi interogaţiile adolescenţei, cristalizarea iubirii, despărţirea, timpul, casa pustie şi necunoscutul. Cartea vieţii capătă contur nu ca un dat, ci ca un construct. Ea se constituie din trăiri şi amintiri, stări de spirit, imagini şi reacţii. Existenţa se scrie prin acte, fapte şi evenimente: „Mai dăm o pagină / Din cartea vieţii noastre / Şi nu ştim ce-o să scrie / Nu avem cum …” („Pagină”). O altă faţă a necunoscutului, dincolo de transformarea prezentului în cunoaştere, o identificăm în durată: „Cine ştie câte pagini / Va avea cartea vieţii ce-o trăim” („Pagină”).

În acest sistem de referinţă, alcătuit din necunoscute, se acceptă introducerea unui criteriu de evaluare privind coerenţa şi coeziunea: „viaţa e ca un volum”. Existenţa are o unitate în raport cu care se poate schiţa un profil existenţial. Decodifiarea sensului vieţii poate avea loc în cadrul unei lecturi sistemice: în paginile trecutului şi ale prezentului se găsesc întotdeauna elementele fundamentale ale viitorului. În cadrul existenţei proprii, al destinului-carte, fiecare este „condamnat”, cum se spune într-o poezie,  să se înscrie pe coordonatele unui rol. Condamnarea poetului este ca scrisul să nu fie doar o opţiune accidentală, ci „felul lui de a fi” („Condamnat”). Pentru a intra în cartea vieţii, evenimentele cu potenţial poetic (sentimentele, natura, îndoielile, neliniştile) trebuie să-şi găsească formulare. Marea problemă a eului liric este de a găsi mijloacele de exprimare şi modalitatea de punere în discurs: „să spun ceva / Dar nu ştiu cum…” („Departe de mine”). Însă odată aduse în limbaj, evenimentele existenţiale capătă amprentă de eternitate, căci „scrisul imortalizează tăirile” („Nu ajunge”). Prin personificare, natura accede la cuvânt: „Natura ne vorbeşte mereu / Prin frunze / Ce mişcă în vânt…” („Zile senine”). Capitole ale cărţii sunt copilăria şi adolescenţa, aceasta din urmă conţinând-o pe prima prin relaţionare cu care se profilează ca „umbră de maturitate”: „Te-am pierdut copilărie /  Dar te simt mereu prezentă” („Copilărie”); „O umbră de maturitate a căzut /  Peste copilăria mea” („Vacanţă la Rădeşti”). Între cele două perioade de viaţă, spiritul creator introduce o distanţă de amintire şi de dor: „Uneori aş vrea să mai fiu copil, / Să mă bucur de-un strugure / (…)/ Mi-e dor de nevinovăţia vârstei” („Gânduri despre copilărie”); „Să mă întorc în timp mi-e frică / Şi mă-nspăimântă orice amintire” („Cuib de turturică”). Trecerea timpului se arată a fi mai curând generatoare de visare şi reflecţie decât de suferinţă: „tot ce mi se-ntâmplă /  Pare dintr-o poveste” („Despărţire”); „Trezeşte-mă mai bine din visare”(„Petale de uitare”). Ca pagină de adolescenţă se delimitează liceul; el este reţinut prin elementele sale specifice: note, profesori, lecţii şi note. În plus, este pus în perspectiva devenirii irepresibile: „An de final, în viaţa de liceu e seară” („Promoţie de iunie”). În pofida intenţiei de a scoate „regretul din gând” („De comun acord”), tonalitatea de bază a volumului este una de tristeţe şi melancolie. Este o notă favorizantă, fiindcă să ne amintim ce spunea Edgar Allan Poe în „Principiul poetic”, „melancolia este cel mai legitim dintre toate tonurile poetice”. În fapt, nu este vorba de o melancolie goală şi abstractă. Lirismul este impregnat de o tristeţe meditativă, de interiorizare a faptelor de viaţă şi punere în perspectivă a unei înţelegeri binevoitoare. Privirea reflexivă este o alternativă la indiferenţă. Ea este, totodată, interogativă şi iscoditoare, vizând înţelegerea unor elemente ale universului care prin ele însele apar ca mecanisme de neintegrat, la modul sensibil: „Dacă am înţelege un apus, / Ce se scufundă trist în mare”(„Alternativă”); „Când beau cafeaua mea suavă / Mă simt ca un bătrân între copii” („Cafeaua metastazică”).

Scrise cu naturaleţe, într-un registru poetic modern, poeziile sunt aduse, în cadrul ramei ideatice de bază, într-un flux liric al istoriei vârstelor. Autenticitatea şi prospeţimea inspiraţiei, alături de capacitatea de punere în limbaj a trăirii metaforice a vieţii-carte sunt câştigurile de necontestat ale demersului liric din volumul de faţă.