https://blog.revistaderecenzii.com

                        „Ieri” la hora satului

                        Doi tineri ai nu știu cui,

                        („Nu știu cui” sunt pentru mine,

                        Dar ei se cunosc prea bine.)

            Ea-l văzu și-atunci își zise,

            El pe loc și-aduse-aminte,

            Ea să nu scape băiatul,

            El, la fel, să n-o ia altul.

                                    El i-a pus în păr o floare,

                                    Ea l-a privit zâmbitoare,

                                    Și apoi au tot jucat

                                    Până când s-a înserat.

            Înaintea Paștelui,

            De Lăsata Secului,

            La părinți s-au prezentat,

            Soroc nunții au fixat.

                                    Pentru căsnicia lor

                                    Dumnezeu le-a dat odor,

                                    Un băiat ca soarele

                                    Care-a-ndrăgit slovele.

                        Bun băiat, chiar  bun la toate,

                        L-au trimis să-nvețe carte,

                        Apoi, fi’nd și talentat

                        Bele-Arte a terminat.

            Aci a tot studiat,

            De-ale vieții a uitat,

            Concentrat pe munca sa,

            Ca om de ști’nță sadea!

                        La Cultură încadrat,

                        S-a dus la un bal mascat.

                        A primit… din „întâmplare”

                        Un răvaș lângă… o floare.

            Îndrăzneala l-a mirat,

            „Dar nu e de condamnat!”

            Ispita l-a ’mpins din spate,

            S-a trezit cu fata-n brațe.

                        Toată noaptea s-au distrat,

                        Până când s-a luminat,

                        Iar dimineața și-a zis:

                        „Noaptea asta ’fost un vis”!

            Apoi s-au destăinuit

            Care, cum a fost ursit,

            Până când au pus la cale

            Întâlnirea următoare.

                                    Prin centru s-au preumblat

                                    Și-a rămas foarte mirat:

                                    Toată „strada” o știa,

                                    Multă lume o privea.

                        „Pentru ce? Dar nu contează

                        Lumea așa se holbează,

                        Dacă e fată faimoasă!”

                        Și-a propus s-o ia nevastă.

                                    „Ce să mai întreb babacii?

                                    Știu rețeta. Ca și alții,

                                    Le fac o surpriză mare.

                                    Tot voiau ei să mă-nsoare.”

                        Cu trei zile pân’ la nuntă,

                        Când se-n-torcea de la muncă,

                        Văzu’n Parcul Herăstrău

                        Ce n-avea nici la muzeu.

                                    Să nu fie sufocată,

                                    Mireasa lui, ’fierbântată,

                                    Se zbătea… fără folos

                                    În brațe la un pletos.

                        Și mai era și  bărbos

                        Și cu grai alunecos:

                        „ Că o ia la Roma, zău,

                       Numai să vrea Dumnezeu!”

                        „Să mă duc ca s-o… salvez?!  

                                  Ba mai bine stau să văz.

                        Uite, c-ar scăpa, sărmana,  

                                 Dar nu vrea. Alta-i e toana.”

                                    Supărat…și-anevoios,

                                    S-a dus la mama țâfnos:

                                    – Cum de voi ați reușit?

                                     Nu cumva m-ați păcălit?

                        Am crezut că acea floare

                        E norocul meu cel mare.

                        Dacă floarea m-a trădat

                        Ce să fac eu altădat’?!

                                    – Lasă, mamă, nu-i de tine,

                                    În floarea ei sunt albine;

                                    De-aia se zbătea, săraca.

                                    Tu vezi cum îți găsești alta!

                        Căci de floarea cu albine

                        Să te-apropii nu e bine!

                        Te-mbie cu mierea lor

                        Să uiți de cine ți-e dor.