Florentin Smarandache este întemeietorul paradoxismului. Întâi de toate, este un matematician cu o reputaţie excepţională, are şiruri de numere care-i poartă numele, este fondatorul unei geometrii neeuclidiene, este conducător de doctorat în mai multe universităţi ale lumii: S.U.A., Australia, Indonezia, China etc. Domnia sa este, pe de altă parte, şi poet, prozator, dramaturg.

Curentul literar cu fundamente logico-paradoxiste pe care l-a iniţiat în anii 1980 a căpătat cu timpul din ce în ce mai mulţi adepţi. Aceştia s-au adunat în jurul magistrului care i-a tratat cu delicateţe şi eleganţă, invitându-i în casa paradoxismului. Pe lângă Florentin Smarandache s-au strâns mulţi admiratori şi discipoli, cultivaţi şi valoroşi. Astfel, paradoxismul s-a întărit spiritual şi calitativ. El reprezintă astăzi o direcţie de gândire şi de creaţie pentru oameni de o deosebită altitudine intelectual-literară de pe cinci continente.

Deviza fundamentală paradoxistă “totul este posibil, chiar şi imposibilul” are paradoxul ei: timpul posibilului nu este timpul imposibilului. Cu alte cuvinte, gândul, ideea, logosul, spiritualitatea, oricât de înalte, nu pot ţine în loc timpul. Trecerea vremii a făcut ca paradoxismul să se nască, să se ridice, să se consolideze şi să se maturizeze. Odată cu maturizarea s-au produs trei fenomene. Mai întâi, paradoxismul a ajuns la cea de-a doua generaţie. El are deja o istorie: istoria paradoxismului. Apoi, conexă istoriei şi în paralel cu aceasta, s-a creat o tradiţie şi s-a impus un nucleu de personalităţi. În al treilea rând, paradoxismul a devenit clasic, în sensul lui T. S. Eliot: un lucru ajuns la maturitate deplină este clasic.

Personalitatea dominantă a rămas Florentin Smarandache (cu un tablou al personalităţilor paradoxismului vom reveni – n.n. St.V.). Efervescenţa paradoxistă este dată de interesul şi angajarea creatorilor în a gândi şi a scrie paradoxist. Totodată, un indiciu al efervescenţei şi vigorii curentului îl reprezintă antologiile scrierilor paradoxiste. În total sunt 8 antologii, ele au văzut lumina tiparului în 15 ani. Un indicator de forţă rezultă din constatarea că în ultimii 3 ani (2011, 2012, 2013) s-au publicat 3 antologii: antologia 6, antologia 7 şi antologia 8.

Cartea “Florentin Smarandache (2013). (Ed.), Eighth International Anthology on Paradoxism. Oradea: Editura Duran’s” se bucură de un succes deosebit. Cover Illustration aparţine lui Marco Mit. Layout & Design sunt asigurate de Octavian Blaga. Doi dintre referenţi sunt scriitorii Gheorghe Niculescu şi Elena Adriana Răducan.

Scriitorii antologaţi sunt: F. Smarandache (cu scrieri traduse în germană – de Bernd Hutschenreuther, în albaneză de Dritan Kardhashi, în greacă de Denis Koulentianos, în sârbo-croată de Ioan Baba şi în rusă de Adolf P. Shvedchikov), Greg Hall (U.S.A.), Ioan Marinescu-Puiu (România), Timothy A. Boling (U.S.A.), Billie Louise Jones (U.S.A.), Holly Day (U.S.A.), Ion Segărceanu (Canada), Mary Ellen Walsh (U.S.A.), Liviu-Florian Jianu (România), Peter Specker (U.S.A.), Mircea Selariu (România), Frederick Davis (U.S.A.), Arnold Skemer (U.S.A.), Elisabeta Kocsik (România), Kyle Reveral (U.S.A.), Eric Pierzchala (U.S.A.), Wm Meyer (U.S.A.), Tom Deicker (U.S.A.), Brian C. Felder (U.S.A.), William L. Bingham (U.S.A.), Asher Tamir (Canada), C. J. Thomas (U.S.A.), Lenny Emmanuel (U.S.A.), Cristopher E. Ellington (U.S.A.), David J. Nielsen (U.S.A.), Constantin Frosin (România), Roger Sedarat  (U.S.A.), Mircea Monu (România), Alexandru Surdescu (România), Eugen Evu (România), Tom Gundersen (U.S.A.), Gh. Niculescu (România), B. Venkateswara Rao (India), Victor Păun (România), Adrian Botez (România), Nicolae Nistoroiu (România), Ivan Frimmel (South Africa).

Cartea are fragmente în 8 limbi: engleză, germană, albaneză, greacă, sârbo-croată, rusă, română şi franceză. Dacă tot vorbeam anterior despre timp, iată o strofă dintr-o splendidă poezie a lui Greg Hall (U.S.A.) despre timp: “If a self-causing cause/ Must continuously precede itself / Then there can be no origin / To an infinite time line. / Which suggests that / Time does not yet exist. / The Origine of Infinite Time is… / Not Yet” (“Infinite Regress”). O excelentă proză paradoxistă scriu Ioan Marinescu-Puiu, Timothy A. Boling, Liviu-Florian Jianu, Asher Tamir, David J. Nilsen şi Eugen Evu. Un valoros teatru paradoxist întâlnim la Tom Gundersen. Spicuim din distihurile inteligente ale lui B. Venkateswara Rao: “Communication : To make something Known / To the one who deserves it”, “Philosophy: Aerial view / Of any subject”, “Nature: Evolves / Exclusive of egoism”. Victor Păun scrie original şi ne aminteşte de moroii lui Marin Sorescu: “- Ce mai faci, Ioane ?… N-ai mai dat nici un semn de viaţă. / – D’apăi, în ultima vreme nici n-am mai trăit”. Cu mult talent, Adrian Botez valorifică sonorităţile limbii române: “un şontâc de soare spârc / călăreşte-un cocostârc / şi-abureşte peste smârc”. Un raţionament paradoxist de mare fineţe arată Nicolae Nistoriu: “pe planeta întoarsă, / ploaia cădea din pământ spre cer, / copacii înfrunzeau în solul pufos, / întinzând rădăcini”.       Ivan Frimmel aduce o contribuţie însemnată la consolidarea filosofică a paradoxismului, prin eseul filosofic “Metaphysical Paradoxism”. Tom Deicker exploatează paradoxist asocierea cuvintelor; ia în joacă slovele, le dirijează cu mare iscusinţă şi obţine efecte de sens admirabile: “Come out and play with words: His Story /is/ History”. Mary Ellen Walsh introduce o altă perspectivă paradoxistă asupra lumii: nu mai este o joacă, ci este locul unor “brocken pieces”. Curtis Cook Jr. mizează pe o excepţională experienţă a oximoronului, a punerii în contract a contrariilor: “Ice is hot as fire dripping on the floor”. Ion Segărceanu crede inteligent că am putea “să dăm la spălat zilele murdare”.      Holly Day găseşte o interesantă poziţionare paradoxistă faţă de realitate: “am I dead /…/ I am machine here.”

În două fraze, antologia este de o valoare literară şi intelectuală deosebită. Se dovedeşte că a fi paradoxist înseamnă a te situa în limita superioară a gândirii şi pe o ridicată altitudine a spiritualităţii şi, apoi, a găsi formula literară de a-ţi exprima potrivit gândirea. Paradoxistul face un paradox şi din negăsirea expresiei adecvate pentru gândul sau paradoxist.   Acesta este destinul literaturii, să caute mereu expresivitatea. Nu spunea oare, Mihai Eminescu “unde vei găsi cuvântul să exprime adevărul?” Nu era fundamentală în poetica explicită a lui Tudor Arghezi căutarea “cuvintelor potrivite?”