Fragment din romanul „După ochi ca murele”… de Iulian Popescu, Editura „Sitech” Craiova, 2016.

[Victor este un tehnician metrolog, având şi calificarea de tâmplar, acum, în anii `60, fiind şef de atelier de tâmplărie la o uzină.]

DIRECTOR GENERAL !

…Într-o zi, Victor, ca şef al atelierului de tâmplărie al uzinei, este chemat la Comitetul de Partid al uzinei. Acolo mai erau chemaţi şi alţi şefi din uzină. Secretarul de partid le-a trasat „sarcini de partid” : uzina lor primise onorabila misiune de a construi în centrul oraşului tribuna oficială pentru defilarea de la 23 August, ziua naţională a Republicii Populare Române. De fapt greul cădea pe atelierul de construcţii metalice, care trebuia să facă nişte cadre ce deveneau suporţi, şi pe cei de la tâmplărie, care vor face podirea cu scânduri a tribunei. Proiectul fusese făcut de un inginer de la Cooperaţie.

Bietul Victor a protestat, scuzându-se că el peste trei zile intră în concediu şi pleacă la mare cu soţia, având deja biletele cumpărate prin ONT (Oficiul Naţional de Turism), însă a fost suficient ca secretarul să se uite crunt la el, că a şi tăcut, neavând altă soluţie.

Şi au venit apoi necazurile. Mai întâi că cei de la regiunea de partid nu plăteau nimic, adică totul trebuia făcut… pe veresie. Când au început problemele financiare, contabilul-şef şi secretarul de partid au plecat, ei nedorind a fi de faţă la… matrapazlâcurile prin care se va face rost de bani. Soluţia era uşor de găsit, doar o mai aplicaseră şefii: pe comanda unui prototip de aparat, mare cam cât o servietă, se vor deconta atâţia metri cubi de scânduri, atâtea tone de corniere, de ţevi şi de ce-o mai trebui. Că în bietul prototip nu aveau loc atâtea materiale, că de fapt aparatul avea circuite electrice, nu scânduri, asta nu conta, doar contabilii nu verificau − şi nici nu puteau −, neavând pregătirea necesară. Pentru ei important era să fie actele în regulă… Şi aceste acte se făceau în regulă, doar oamenii erau versaţi.

Primul necaz ce l-a avut Victor în toată treaba asta a fost că în depozitul lor nu aveau scânduri atât de lungi şi nici lemne din care să le taie. Aşa că, pentru a le procura, musai să plece la fostul lui loc de muncă, adică la Combinatul de Industrializare a Lemnului de la Târgu Jiu. S-a dus acolo, însă nici ei nu aveau lemne atât de lungi, deoarece la fabricarea mobilei, producţia lor de bază, nu se foloseau asemenea lungimi de scânduri. Aşa că a plecat cu mocăniţa la Tismana, doar pe când lucra şi el la combinat se inaugurase linia ferată îngustă Cerna-Jiu.

Problema era că lui îi trebuiau lemne uscate natural, nu verzi, iar în câteva zile câte mai erau până la paradă nu se puteau usca! Încă un necaz: trenuleţul nu avea vagoane lungi, deci nu putea transporta buştenii cu lungimi mari, cu mocăniţa. A reuşit să găsească în pădure în zona Tismana, lemne tăiate mai de mult, cam abandonate pe acolo pentru că erau greu de scos la drum. A făcut el calculele, căci îşi notase câte scânduri îi trebuie, şi a ajuns la concluzia că îi ajung acele lemne. Bine, bine, dar cum să le scoată şi cum să le transporte? Cei de la Târgu Jiu aveau planurile lor şi nu l-au ajutat, aşa că a telefonat la uzină şi a cerut să vină la Tismana trei camioane cu remorci, un tractor rutier, cu lanţuri şi cu cabluri, şi 15 muncitori. Cei de la uzină au protestat, spunând că trebuie să facă o comandă la IRTA (cei cu transporturile), că asta durează, însă Victor a rostit cuvintele magice, la care nu se putea replica: „sarcină de partid!”

Iar a doua zi i-au sosit cele cerute, şi, cu greu, au ajuns la lemnele căzute prin văgăuni şi a început epopeea: trage lemnele târâş pe coaste, urcă-le în camioane pe nişte rampe improvizate, cu pârghii, şi tot aşa. Au terminat noaptea târziu, la lumina farurilor, şi au plecat spre casă. Au ajuns spre dimineaţă, aşa că Victor le-a spus oamenilor că nu e cazul să mai treacă pe acasă, doar curând va începe prima tură, iar ei aveau destul de lucru…

Au dus buştenii în atelier, unde aveau o macara, au descărcat lemnele cu un capăt în hală şi celălalt în curte, au eliberat doi şoferi, reţinându-l pe unul cu camionul şi remorca, dându-i doar o oră răgaz să se ducă pe acasă, iar oamenii lui au pregătit câte un buştean să fie făcut scânduri. După ce a început lucrul, la Victor a venit soţia lui şi i-a adus mâncare. Omul, plin de griji, a mâncat pe apucate, le-a dat şi celorlalţi câte ceva, apoi a rugat-o pe soţie să cumpere de la bufet ceva de mâncare, pe banii lui, ce-o găsi, că oamenii sunt frânţi, nemâncaţi şi nedormiţi. Acum se lucra pe echipe: unii făceau scândurile, alţii le aduceau la dimensiunile din proiect, iar alţii le încărcau în camion şi remorcă, şi le duceau în centru, unde trebuia făcută tribuna. O echipă plecase deja împreună cu un maistru la tribună să înceapă construcţia tribunei. Şi iată că pe 22 august tribuna se întrezărea. Acum a ajuns şi Victor la tribună şi a rămas perplex: proiectul era complet greşit, scândurile fiind sprijinite doar la capete, încovoindu-se mult şi, desigur se vor rupe când se vor afla acolo oameni. Spre seară au tot venit pe acolo fel de fel de activişti, pe care Victor nu-i cunoştea. Aceştia dădeau indicaţii de genul „daţi-i zor, tovarăşi!” Victor era neliniştit: pentru el era clar că tribuna se va rupe şi vor fi accidentaţi mulţi oameni, aşa că nu s-a putut abţine şi i-a spus primului activist pe care l-a văzut ce pericol există, rugându-l să-i anunţe pe „şefii cei mari”, să nu cumva să urce oameni în tribună, explicându-i detaliat că proiectul e greşit şi că se vor întâmpla accidente. Întrebat cine e el, i-a spus că el a adus de la Tismana şi a pregătit lemnele pentru tribună şi că e şef la atelierul de tâmplărie de la uzină. Activistul i-a promis că o să raporteze, apoi a plecat.

În noaptea ce a urmat, Victor, deşi frânt de oboseală, n-a putut dormi. Îşi imagina oamenii pe străzi, grupaţi pe întreprinderi, aşteptând să înainteze coloana, deocamdată staţionând cu panourile sprijinite de caldarâm şi sporovăind despre una, alta.

Apoi, când le va veni rândul, vor trece prin faţa tribunei, iar după aceea se vor îndrepta spre locul unde îi aşteptau maşinile întreprinderilor care vor prelua materialele, tablouri, panouri, steaguri, doar mai trebuie şi data viitoare…

Cei din tribună vor admira fetele frumoase, puse special pe rândul dinspre tribună…

Apoi, deodată, se va întâmpla catastrofa: se vor rupe scândurile şi oamenii din tribună vor cădea claie peste grămadă, unii îşi vor rupe mâini şi picioare, alţii se vor lovi mai rău, poate vor fi şi morţi… Mă rog, el îşi făcuse datoria, doar avertizase un activist. Însă s-a gândit că nu era suficient! Trebuia să facă tot posibilul şi să evite dezastrul. Aşa că dimineaţa, iar nedormit, s-a dus să salveze situaţia. Îşi dădea seama ce probleme vor apărea: oamenii erau deja plasaţi la locurile lor, defilarea nu se putea anula, deoarece ar fi fost un act politic de mare răsunet. Şefii erau de negăsit; fiind programaţi să intre în tribună, erau postaţi pe acolo pe undeva. Victor s-a strecurat ca să ajungă cât mai aproape de tribună, însă a fost oprit de un securit care l-a considerat un intrus printre oamenii de care răspundea el, l-a legitimat şi l-a expulzat. El i-a zis că tribuna se va prăbuşi şi era dispus să fie arestat pentru zvonuri denigratoare, însă n-a fost arestat. S-a întors de acolo, a luat-o pe altă stradă şi a ajuns la Regiunea de Partid. A vrut să discute cu cineva mare, însă acolo nu era decât securistul de pază, care a râs de el când i-a spus ce şi cum. Apoi l-a ameninţat şi l-a expediat şi acesta.

Dar şi-au găsit-o cu Victor, el nu se lăsa. A urcat pe scara unui bloc de unde se putea vedea tribuna, a sunat la o uşă, a zis că vrea doar să vadă un minut tribuna şi apoi o să plece. Acolo era o bătrână care s-a cam speriat, dar el deja ajunsese pe balcon. Şi atunci a apărut minunea! Nu exista nicio tribună! Şi doar ei o construiseră! Se puseseră nişte panouri în faţă, iar şefii erau înşiraţi în faţa acestor panouri, pe două rânduri lungi, fiind astfel mai aproape de manifestanţi! Mde, legătura cu poporul, to‘aăşi!

Victor era fericit! Înseamnă, şi-a zis el, că activistul cu controlul, cu care vorbise el cu o seară înainte, luase măsuri. Bine că s-a evitat catastrofa! I-a mulţumit bătrânei şi a plecat acasă, unde a recuperat orele de somn pierdute şi s-a refăcut după atâta oboseală, griji şi agitaţie.

După două zile, Victor este chemat la Comitetul de Partid. Acolo erau mulţi şefi, inclusiv unii de la alte întreprinderi şi se aştepta sosirea primului-secretar al Regiunii de Partid. Şi iată că acesta a fost punctual. Tema: analiza pregătirilor pentru 23 August, mai clar, despre modul cum s-a făcut tribuna. Prim-secretarul i-a pus pe unii să prezinte rapoarte. Directorul general al uzinei a fost pus să raporteze cum a pregătit el toată acţiunea. El cam bătea câmpii, însă a fost luat din scurt:

– Ştiţi că oameni de la dumneavoastră au lucrat continuu 24 de ore, aducând lemne de la Tismana pentru tribună? De ce n-aţi organizat schimburi.

– Nu ştiam acest amănunt.

– Pentru dumneavoastră e un amănunt de care trebuia să se ocupe alţii! Dar aceşti oameni au lucrat ca nişte eroi, fără să protesteze. Iar în cele 24 de ore nimeni nu s-a gândit că ei trebuie să şi mănânce, să doarmă, numai şeful de atelier a pus-o pe soţia lui, ca din banii lui să le aducă oamenilor ceva de mâncare.

– Doar nu intra în sarcina mea să mă ocup de aceasta.

– Nici n-o să mai intre. Din această clipă sunteţi destituit. Părăsiţi sala!

Atmosfera devenise cumplită.

– Acum să trecem la proiectantul tribunei. Dumneata ai vrut să omori activiştii de bază ai oraşului? Cum ai putut face un asemenea proiect? Cine te-a făcut pe dumneata inginer?

– Am diplomă de la Politehnica din Bucureşti.

Acum şeful cadrelor de la regiune îi şopteşte ceva primului-secretar.

– Aha, ai facultatea muncitorească, de aia cu termen redus, fără liceu… Păi dumneata, care te ştii inapt pentru proiectare, cum ai tupeul să te amesteci unde nu te pricepi şi să omori oameni? Luaţi-l şi să fie condamnat pentru sabotaj şi atentat la viaţa unor oameni.

Dintr-un colţ au apărut doi securişti care i-au pus cătuşele şi l-au scos din sală. În această atmosferă ultratensionată, deodată primul-secretar a zâmbit.

– Iar acum, tovarăşi, iată că avem şi veşti bune. În seara de 22 august eu am trecut să văd stadiul execuţiei tribunei. Acolo am fost abordat de un tovarăş, care mi-a zis să spun mai sus că tribuna e proiectată prost şi se va surpa, producându-se accidente. I-am mulţumit omului şi i-am promis că voi anunţa. L-am chemat apoi pe colonelul-şef al garnizoanei să-mi aducă cei mai buni genişti. Au venit oamenii, au verificat tribuna şi au spus clar: tribuna se va surpa, scândurile rupându-se. Cum nu mai aveam timp să facem altă tribună, am hotărât să ascundem tribuna cu panouri şi steaguri şi noi să primim defilarea direct din stradă. Am evitat astfel multe complicaţii. Şi acum să revin. Omul care m-a anunţat pe mine că tribuna nu e bună, n-a fost sigur că eu voi lua măsuri, doar nu mă cunoştea, aşa că a doua zi s-a străduit să anunţe posibilitatea căderii tribunei, însă a fost împiedicat să ajungă la oamenii de decizie. Am fost informat că a încercat să treacă printre oameni şi să ajungă la tribună, dar a fost oprit, apoi s-a dus la clădirea Regiunii de Partid, dar nici acolo nu era decât omul de pază. Cum ai făcut, tovarăşe şef al atelierului de tâmplărie de te-ai liniştit?

Toţi s-au întors spre Victor, care stătea mai la margine.

– Tovarăşe prim-secretar, îmi cer scuze că nu vă cunoşteam, aşa că nu eram sigur că se va evita catastrofa. De grijă, noaptea n-am putut să dorm; era deja a treia noapte fără somn, iar dimineaţa am plecat să dau alarma. Nu mă asculta nimeni, ba era gata să fiu arestat. Mai bine mă arestau că acolo spuneam de pericol şi se luau măsuri, însă poate mă ţineau întâi închis şi abia după un timp mă ascultau, fiind deja prea târziu. Până la urmă mă hotărâsem să merg pe această soluţie. Apropiindu-mă de tribună mi-a venit ideea să merg pe balconul unui bloc de unde să văd tribuna, sperând că se luaseră măsuri. Şi am mers cam cu japca, speriind o biată bătrână, apoi m-am bucurat: nu se vedea tribuna, iar oficialii erau în stradă. Atunci m-am dus acasă şi am dormit neîntors, recuperând toate orele de somn pierdute…

– Mă bucur că eşti odihnit că, iată, îţi dau o nouă sarcină: din această clipă eşti numit director general al uzinei. Noi ţi-am studiat dosarul şi corespunzi, iar prin comportarea din ultimele zile ne-ai dovedit că eşti un om priceput, dedicat oamenilor. Succes!

Cei din sală s-au mirat, apoi au aplaudat. Şedinţa s-a încheiat, iar Victor a fost felicitat de cei de acolo.

Destul de zăpăcit de întorsătură, Victor… s-a trezit! Soţia îl tot trăgea de mâini, ca să se scoale, că altfel pierd trenul spre mare! Doar plecau în concediu, nu?

Bietul Victor nu-şi putea reveni. Apoi i-a zis soţiei:

– Bine, dragă, nu puteai să mă mai laşi puţin, ca să gust şi eu câteva clipe din poziţia de director general?… Pe tren i-a povestit soţiei visul avut, iar ea s-a topit de râs.

– Măi, şi ce m-am luptat cu ăle lemne pe la Tismana… Adică aşa e normal, doar nu se ajunge uşor director general…