[Panduru, un tânăr tâmplart din Gorj, ajuns în Vestul Sălbatic prin 1860, după multe aventuri cu atacuri ale bandiţilor şi ale indienilor, reuşeşte să găsească aur (praf) şi se duce la San Francisco pentru a-l transforma în monede de aur.]

ATAC LA BANCĂ

Ajuns la San Francisco, Panduru, acum om bogat, dar arătând cam a sărăntoc, doar voia să-şi ascundă ţinuta care i se cuvenea ca să nu fie jefuit, şi-a închiriat pentru o lună o căsuţă apropiată de…închisoare, în ideea că pe lângă şerif nu prea se înghesuie hoţii… Avea aurul grămadă în nişte desagi, aşa că trebuia să-l ascundă. S-a dus la un tâmplar şi a aranjat cu el să fie lăsat să-şi facă un cufăr, spunând că şi el este tâmplar. S-a apucat de lucru, dar a folosit câte două scânduri la fiecare perete al cufărului, deşi tâmplarul i-a zis că ajunge o singură scândură, dar Panduru i-a explicat că va călători pe o corabie, unde, când e furtună, toate se răstoarnă, iar el voia să pună înăuntru piese de porţelan, fragile, bineînţeles învelite bine în cârpe. S-a dus apoi acasă şi a demontat cufărul, prelucrând scândurile astfel ca între ele să existe spaţii goale în care să-şi ascundă banii de aur pe care-i va lua de la bancă în schimbul aurului lui.

A mers apoi la cea mai bogată bancă de acolo, unde avea el ceva bani depuşi din Carolina de Nord şi a negociat îndelung cu directorul preţul aurului adus în desagi. Şi a plecat de acolo încărcat cu mulţi bani de aur, încât acasă şi-a umplut… pereţii cufărului. Banii au fost bine strânşi în nişte cârpe, ca nu cumva să zornăie când ţi-e lumea mai dragă! A pus apoi în cufăr rufărie şi scule de tâmplărie, tesla lui fiind pe primul loc.

Când ieşise de la bancă a sesizat că cineva îl urmăreşte, aşa că s-a oprit puţin ca să umble, vezi Doamne, la cizme şi l-a fixat pe om; era clar, acela era un bandit care voia să-l jefuiască. Şi cum avea atâţia bani la el, şi-a luat măsuri: a intrat într-o cârciumă, însă nu s-a oprit, ci a ieşit prin spate şi dus a fost, fără a mai fi urmărit.

În altă zi l-a văzut din nou pe acel individ şi i-a venit o idee, aşa că, făcându-se că nu-l vede, a intrat într-o cârciumă, fiind sigur că şi urmăritorul va intra după el. Şi aşa a fost, iar când acela a intrat, Panduru i-a făcut semn să vină la masa lui, iar el, surprins, a venit. Au luat ei ceva de băut, apoi Panduru i-a zis direct:

– Domnule, ştiu că mă urmăreşti de ceva vreme şi ştiu şi de ce. Ce ţi-ai zis dumneata: aha, acesta are bani mulţi, doar a ieşit de la bancă, aşa că e o bună pradă.

– Vă înşelaţi, domnule, eu…

– Ştii ce, nene? Eu sunt un bandit mai mare ca tine, aşa că să lăsăm fasoanele. Şi de fapt am nevoie de tine într-o afacere.

– Ce afacere?

– Să atacăm banca!

– Glumeşti, omule, aşa ceva nu se poate. Ehe, au încercat ei mai mulţi, însă au fost prinşi imediat.

– Păi dacă au lucrat fără cap… Eu am planuri mari, complicate, nu ca ale amatorilor ăstora, care nu ştiu decât să dea buzna cu pistoalele… O bancă mare se jefuieşte cu… schepsis, adică cu gândire multă.

– Şi cum crezi că o putem jefui?

– Mai întâi trebuie studiat terenul. De ce crezi că am tot fost eu pe la această bancă? Mă rog, oficial m-am dus să mă interesez de preţul aurului, de siguranţa banilor depuşi acolo şi d’ alde astea. În realitate, eu am tras cu urechea şi am căutat să aflu cât mai multe. Am ajuns şi la director, spunându-i că am un prieten care a găsit mult aur şi că vrea să-l vândă băncii şi special m-am cam lungit cu vorba, ca să aflu ce mai discuta cu diverşi angajaţi care tot intrau şi ieşeau. Şi punând eu cap la cap cele aflate, gata, am găsit metoda de a-i jefui.

– Care e metoda?

– Ha, păi tu crezi că e sunt gata să-ţi destăinuiesc ce am aflat? Nu sunt atât de naiv. Mai întâi trebuie să ştiu cu cine am de-a face, să te cunosc bine, doar nu dau eu atâţia bani pe mâini necunoscute. Ia povesteşte-mi?

– Ce să-ţi spun? Am lucrat şi eu cu un grup la jefuit trenuri, pe unde s-a terminat linia ferată, ba am spart şi ceva bănci prin localităţi mărunte, am jefuit şi diligenţe şi cam de astea.

– Ştii să tragi bine cu pistolul? Câţi oameni ai omorât? Ai fost închis?

– Da, trag bine, sunt un pistolar mediu, nu de acela foarte bun, însă mă descurc. Da, am împuşcat oameni şi în trenuri, şi în diligenţe, şi la bănci, dar nu ştiu dacă au fost răniţi sau au murit şi nu i-am numărat. Am fost închis de vreo trei ori, dar am stat câte o lună, două, apoi am fost eliberat din lipsă de probe. De fapt banda noastră avea legături cu un judecător, care ne ocrotea, primind şi el o parte din ce furam. Iar juraţii erau plătiţi sau ameninţaţi de ai noştri, aşa că ne găseau nevinovaţi…

– Mda, promiţător răspuns. Cred că eşti omul de care am nevoie, însă va trebui să lucrăm numai noi doi, fără alţi prieteni ai tăi.

– Banda noastră s-a destrămat, unii au fost spânzuraţi, iar alţii au fugit prin alte părţi, doar ţara asta e mare. Aşa că acum sunt singur.

– Bine, atunci să ne apucăm de lucru, dar să ştii că va trebui să stai două, trei zile… la închisoare.

– Asta-i bună! Cum adică? Să stau la închisoare ca să jefuim o bancă?

– Ţi-am zis deja că planurile mele sunt cu schepsis… Ai un şperaclu?

– Normal că am mai multe. De care-mi trebuie?

– Ştii că la închisoarea şerifului sunt gratii metalice şi o uşă care se deschide cu o clanţă, iar broasca se deschide cu o cheie mare. Îţi trebuie un şperaclu care să deschidă acea uşă.

– Nu am, dar pot să fac unul, că am studiat acele broaşte.

– Atunci faci un şperaclu la noapte, iar mâine, poimâine acţionăm. Şperaclul îl ascunzi în talpa cizmei. Ziua o stabilim când închisoarea e liberă, neavând vreun arestat, doar nu trebuie amestecaţi alţii în afacerea noastră. Când închisoarea e goală, uşa de la intrarea în biroul şerifului stă deschisă, doar pe căldura asta e bun ceva curent între uşa de la intrare şi ferestruica închisorii.

– Şi cum ajung la închisoare.

– O să-ţi spun imediat.

– Şi acolo ce fac?

– Mă aştepţi pe mine. Voi veni în plină noapte, împuşc paznicul, tu deschizi uşa cu gratii şi apoi atacăm amândoi o cămăruţă secretă din acel birou, bine camuflată, pe care o deschidem cu alt şperaclu, adus de mine, apoi ajungem la… comoară.

– Ce comoară?

– Ei bine, hai să-ţi spun care e tărăşenia. Banca nu-şi ţine comorile la sediul ei, ci… într-o cămăruţă de la biroul şerifului… Acesta e marele secret pe care l-am aflat! Ei, eşti în stare de asta?

– Sunt. Dar cum găsim uşa secretă?

– Păi tocmai acesta e rolul tău în închisoare: să te uiţi discret când vine omul băncii şi să vezi unde e această uşă. Şi când ai aflat, arunci pe ferestruică un ghemotoc de hârtie, că acolo poţi citi ziare, iar eu intru în acea noapte după ce arunci ghemotocul. Dacă omul băncii nu vine o zi, două, înduri acolo până vine, nu avem ce face altfel.

– Dar cum deschidem seiful?

– Asta e treaba mea. Sunt meşter în aşa ceva.

– Şi cum intru eu la puşcărie?

– Asta e ceva simplu. Aproape de puşcărie este o cârciumă. Tu treci pe la jumătatea zilei prin faţa puşcăriei şi te uiţi dacă e liberă şi, dacă e, te duci la acea cârciumă, bei zdravăn şi te prefaci beat, apoi ceri o sticlă pe gratis şi cum cârciumarul nu vrea să-ţi dea, începi să te cerţi, să-l înjuri şi iei ceva sticle şi-i loveşti raftul cu sticle, ca să le spargi. Dacă poţi, sari peste bar şi răstorni raftul cu toate sticlele. O să iasă scandal, vor sări şi alţii şi te vor duce la şerif, iar acesta te va închide. Să fii însă neînarmat, altfel te împuşcă vreunul din sală. La închisoare te prefaci iar beat şi te culci, a doua zi stai cuminte şi după ce arunci ghemotocul, în acea noapte apar eu. După ce luăm totul din seif, inclusiv lingourile de aur, doar o să aduc eu doi saci, ne ducem acolo în acele tufişuri, împărţim prada în mod egal şi gata, fiecare pleacă pe drumul lui.

– Sună frumos afacerea asta, dar n-o să avem necazuri? De exemplu, cum o să intri în biroul şerifului?

– M-am gândit şi la asta. O să mă târăsc la uşa lui, plin de sânge, şi-i voi cere ajutor că sunt rănit, iar după ce mă duce înăuntru mă ridic, îl împuşc şi trecem la treabă. Poate că el are cheile la îndemână şi te eliberez eu, fără a mai încerca tu cu şperaclul. Ce e sigur e că el nu are cheia de la cămăruţa secretă, aceasta fiind la directorul băncii, dar am eu şperacluri. Şi încă ceva: noi doi nu trebuie să ne mai întâlnim până nu ajung eu noaptea la biroul şerifului, dar eu te voi urmări de la distanţă, fără ca tu să mă vezi, ca să fiu sigur că te-a închis. Dacă şeriful nu vrea să te închidă, îi dai doi pumni şi atunci se înfurie şi te închide. De ce te urmăresc? Pentru a şti dacă mâine sau poimâine, sau după câteva zile, e liber arestul, ca să ştiu când ajung eu la şerif. S-ar putea să nu pot veni chiar în acea noapte, în caz că ar fi altcineva pe stradă, dar în noaptea următoare sigur găsesc eu momentul prielnic. Acum ai totul clar?

– Da, am înţeles totul şi trebuie să recunosc că e o afacere cu… mult schepsis, cum bine ai zis! Auzi, dom’le, să intri la puşcărie ca să jefuieşti o bancă! N-am mai pomenit aşa ceva, trebuie să recunosc! Dar ştiu că ai stofă de bandit, nu glumă!…

– Bine, bine, lasă laudele pentru mai târziu! Acum hai să ne despărţim şi să sperăm ca totul va decurge după plan.

Mulţumit că i-a asigurat banditului ceva puşcărie, Panduru şi-a văzut de ale lui. Oricum, acesta nu-l va mai urmări, iar el va pleca în drumul său…

Mda, toate erau bine puse la punct, poate chiar… prea bine. Adică? Adică banditul şi-a zis că nu mai avea nevoie de Panduru şi va da atacul cu banda lui, care era încă activă, nu se destrămase cum zisese el. Chiar se mira de naivitatea lui Panduru, care se încrezuse cam uşor în el… Deocamdată şi-a adunat banda şi au discutat. Toţi au rămas uimiţi de ingeniozitatea planului şi l-au adaptat la banda lor. Mai întâi au stabilit ca la intrarea lui în acea cârciumă, ceilalţi să fie pe la mese, ca să nu cumva să tragă cineva cu pistolul în el, apoi ei vor fi cei ce-l vor duce şerifului, mai urmărind ce e pe acolo. Au mai stabilit ca în noaptea atacului să vină toţi, aducând şerifului pe unul, vezi Doamne, prins furând, evident unul dintre ei, pentru a fi închis. Şi cum aveau în bandă unul expert în seifuri, acesta a cerut o zi în plus pentru a afla cam ce seifuri au băncile de pe aici.

Şi au început bandiţii acţiunea. Totul a decurs normal cu cârciuma, banditul alegându-se şi cu ceva pumni de la cârciumar, însă de, riscul meseriei! Apoi l-au dus la şerif, iar acesta le-a zis că, fiind beat, o să-i dea drumul. Atunci „acuzatul” s-a năpustit cu pumnii pe şerif, lovindu-l bine, doar voia neapărat să fie închis, altfel se ducea pe râpă tot planul… Şeriful s-a înfuriat şi i-a promis zece zile de stat acolo, în aşteptarea judecătorului, care acum era plecat undeva.

Şi iată că totul mersese perfect până acum. A apărut însă ceva neprevăzut: la acea cârciumă a mai sărit un beţiv la distrus sticlele, a ieşit cu bătaie la grămadă, astfel că în final au fost aduşi de către alţii, nu de cei din bandă, alţi cheflii, aşa că şeriful i-a închis şi pe ei, acum lucrurile complicându-se, doar la ieşirea banditului, eliberat de bandă, puteau ieşi şi ceilalţi şi se încurcau lucrurile cu afacerea cu seiful. Mă rog, aceştia puteau fi împuşcaţi, doar nu era ceva nou pentru bandă, însă împuşcăturile se auzeau în zonă şi se dădea alarma, ceea ce nu le convenea bandiţilor, doar trebuia să fie totuşi o afacere discretă…

Necazul era că bandiţii nu ştiau de această modificare în program, iar omul lor din închisoare nu-i putea anunţa. Şi mai era un necaz: nu apărea omul de la bancă…, deşi câte unul din bandiţi îşi tot făcea drum pe la ferestruica închisorii căutând ghemotocul de hârtie… Iar dacă nu ştiau unde e uşa secretă, degeaba se duceau acolo!… Da, însă omul lor stătea închis, mă rog, pe drept, doar făcuse scandal, distrusese bunuri şi-l lovise pe şerif…

Afacerea s-a lungit o săptămână, cel de la bancă tot nu venea, iar ceilalţi căutau ghemotocul de hârtie. Iată însă că un altul din închisoare a aruncat un ghemotoc de hârtie pe ferestruică, aşa, de amuzament, însă omul de pază a dat alarma, iar noaptea au năvălit cei din bandă. N-au apucat să-l împuşte pe şerif, acesta fiind mai rapid şi împuşcând doi din bandă. Cel închis a deschis uşa, au năvălit şi ceilalţi închişi şi a ieşit o îngrămădeală şi o bătaie acolo, s-au mai tras focuri de pistol, până au năvălit oameni de afară şi i-au arestat pe toţi. Spre ghinionul celor din bandă, unul avea centura cu pistol bătută cu nişte steluţe de tinichea, cunoscută de şerif ca fiind a şerifului jefuit anterior şi împuşcat de o altă bandă, acum dovedindu-e că cei de acum erau tot cei din acea bandă…

Toţi oamenii din bandă au fost condamnaţi la spânzurătoare, doar făcuseră multe fărădelegi, condamnare care nu i-a surprins pe aceştia, fiind conştienţi că pentru câte făcuseră tot aici vor ajunge dacă nu sunt prevăzători. Acum, destul de calmi, stând ei în aşteptarea ştreangului, s-au tot chinuit să afle unde au greşit şi de ce nu apăruse omul de la bancă. Şi abia acum şi-au dat seama că toată afacerea fusese o înscenare a acelui om urmărit, cel cu schepsisul, noi ştim că era Panduru, cel care le împuiase capul cu seiful băncii aflat într-o cameră secretă de la puşcărie… De fapt ei uitaseră că şi acesta urmăreşte să atace ca să ajungă la seif, doar acum considerau afacerea ca a lor, fără însă a-şi lua măsuri să-l anihileze pe adversar. Iar adversarul n-avea cum să fie anihilat, pentru că plecase, fiind deja departe de tot…

Şi uite aşa, în acest fel, cu o improvizaţie ce i-a răsărit brusc în cap, pornind de la o idee, Panduru scăpase America de o bandă de bandiţi, răzbunându-se astfel, fără să ştie, pentru atacul suferit de el şi de ceilalţi călători din diligenţă, când au fost atacaţi de alţi bandiţi.