Gabriel Chifu: Sensul vieţii şi spectrul morţii

                                                                           de Ştefan Vlăduţescu

Conştientizarea sensului vieţii şi desăvârşirea existenţei prin luarea în calcul a morţii constituie resorturile gândirii producătoare ce se află generativ în focarul inspiraţiei şi pe care, totodată, în demersul ei tematizant le şi înscrie în textualitatea volumului „Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită” (Craiova, Editura Ramuri, 2009). Cartea arată că şi lucrurile care vin la timp, sub un raport vin de fapt prea târziu. Ar trebui poate să survină din vreme, dar atunci ele ar fi insesizabile. Ca fiinţă în timp, individul este permanent pus în întârziere de trecerea timpului. Se poate spune că două sunt elementele de expresivitate estetică care fixează spiritul într-un timp mai îngăduitor, mai răbdător, mai îndurător, într-un timp al resemnării şi întoarcerii la sine prin rememorare: a) convingerea că lumea are un sens şi b) recunoaşterea semnelor că viaţa individuală are un sfârşit, că moartea constituie de la un moment încolo o perspectivă de neevitat.

„Târziu, foarte târziu – reflectă spiritul creator – acum, după aproape cincizeci şi cinci de ani scurşi mai degrabă în derută şi nepotrivire, mi se deschid ochii şi înţeleg că totul în jur are un sens. Târziu, foarte târziu (…) tot ce mi se întâmplă începe să aibă rost.” Tot ce vine după un interval, tot ce şi-a lăsat un răgaz, tot ce a fost modelat de derută, confuzie, neclaritate, tot ce s-a perceput în liniile unei complexităţi indescifrabile, totul se clarifică într-un târziu. Sensul lumii apare ca rezultat al consumării în mod inutil a unui timp: sensul lumii este consecinţa unei peirderi de timp irecuperabile. Desprinderea unui sens înseamnă conştientizarea paralelă a lui a fi târziu. Conştiinţa târziului, pe de altă parte, generează automatic un plus de sens. Investiţia afectivă şi raţională ce se face în istoria interioară a târziului produce şi ea un alt surplus de sens. Textualizarea întoarcerii la sine şi punerea în discurs a istoriei interioare aduc  spiritul creator în situaţia de a se regăsi pe sine ca sens, ca fiinţă ce a ajuns la sens. În periplul prin istoria personală, eul auctorial reţine expresivităţi existenţiale, evenimente ce i-au marcat viaţa ajunsă la sens. Pe fond, chiar întâmplările, imaginile reţinute dau sensul vieţii.

A doua sursă de energie estetică a cărţii o reprezintă ideea morţii. Spiritul creator îşi retrăieşte viaţa, prin elementele ei esenţiale, din perspectiva morţii. Timpul induce un „declin fără întoarcere”, iar spiritul face experienţa „intrării în inimă” a fricii de moarte. Cu toate acestea, subiectul gânditor vede moartea ca fiind de neacceptat: „Nu sunt pregătit să mor, n-am niciun talent pentru asta” (p. 147).

Revelaţia unui sens al lumii şi neacceptarea morţii sunt transvazate discursiv ca forme literare. Unele capitole existenţiale sunt poeme („un poem despre fericire”), elegii sau imnuri (p. 30). Unele părţi se sesizează ca nişte poveşti („am nimerit într-o poveste”), ca „roman care nu e al meu” (p. 74), ca epopee („epopeea aceasta măruntă”). Fragmentele vieţii trăite literar se fundamentează pe întâmplări. Anumite întâmplări sunt „istorioare” („întâmplarea face parte din categoria acelor rare istorioare”), altele sunt istorice („istorica vizită a lui Vasile Dumitrel” … „trei zile încheiate a durat lupta lui Vasile Dumitrel cu Viena”), altele – eronate („în nişte întâmplări eronate”) sau „din comunismul târziu” ori „dintr-o seară de toamnă”.

Existenţa beletristică este rezultatul concatenării unor fragmente din istoria trăită şi revelată prin literaturizare: povestire, rafinare şi trecere „în poezie” ori prin a-i „da contur din cuvinte, în câteva romane”. Pentru a face din viaţă o operă literară nu este de ajuns a trăi, este necesar şi un talent la cuvinte: unii au trăit frumuseţi şi nu ştiu asta, căci nu sunt capabili să le pună în cuvinte. În aducerea la cuvânt, grila de selecţie se fundamentează pe năstruşnicie, dar şi pe patru valori definitorii: „a călători, a scrie, a iubi, a crede” (p. 87). Toate întâmplările constituie fragmente din istoria lumii. Este vorba de o lume trăită, dar apusă, evanescentă, estompată de trecerea timpului, o lume din memorie: „lumea aceea este scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata mea aducere-aminte ea nici nu există”. Lumea vieţii ca operă literară poate fi incompletă în raport cu biografia cotidiană. Ea nu are însă valoare decât prin depăşirea uitării, prin engramare. Ce nu reţine memoria n-are permeabilitate sau potenţial literar. Visele sunt întâmplări ce trec uşor în poezie. Eul poetic are o propensiune de neeradicat către vis. Marele său vis este „o carte sau mai multe nepieritoare”. Calitatea principală a spiritului este a realiza înţelegerea, lămurirea, dumirirea. El face ca fiinţa să dovedească inteligibilitate, să „înţeleagă că totul în jur are un sens”, cu timpul să se dumirească (p. 13), „să se lămurească”. Sunt calităţi secundare imaginaţia, visul, închipuirea şi rătăcirea: „imaginându-mă vizitiu”, „vise şi închipuri”, „mi s-a întâmplat de multe ori în viaţă să mă rătăcesc”. O altă calitate o constituie opţiunea socială: a ignora sistemul social („întorc spatele oricărui sistem social”) şi a alege altceva decât „mântuirea colectivă, căci nu se întrezăresc „decât soluţii personale de mântuire” (p. 127).

Ideea morţii are un dublu şi nemeritat suport: corpul şi mintea. Există locuri în lume unde cei cu o cultură a corpului „îşi umplu trupurile cu lumină”. Lumina este fericirea trupului, rezultată din emoţii plăcute şi din satisfacţia pentru aspectul corporal. Corpul este conceput ca o realitate separată, autonomă, cu o istorie proprie: mai întâi nu se ia seama la propriul corp, apoi se urcă la încredere trufaşă, după care corpul se profilează ca străin. Constatarea raportului său inextricabil cu spiritul, face să se conştientizeze că a obosit („a adunat oboseală, rutină, toxine, înfrângeri”) şi, sub aspectul ideii de moarte, se profilează ca fiind „atât de preţios”. Bucuria şi fericirea corpului rezultă din atingeri şi din jocuri („fotbalul, ogorul, lapte-gros, sărituri, rişcă”. Mintea şi sufletul ca forme ale spiritului au până la perceperea morţii o evoluţie, un spaţiu separate. Spiritul este locul visării şi rătăcirii, este locul inscripţionării cu cuvinte, este instanţa axiologică (judecătorul a ceea ce contează), este palierul pe care se selectează oamenii şi locurile.

Avem de a face cu o carte în care operează simultan relatarea unor experienţe trăite şi transpunerea fragmentară în operă. Un univers mental este transpus într-o configuraţie sensibilă, într-o viziune şi într-o formă. Prin artă sensul vieţii şi iradiaţia disperantă a presimţirii morţii se sublimează şi devine o resursă nouă pentru un palier superior al vieţii. Scrisul şi meditaţia lui intrinsecă formează nucleul unei regenerări pe care o luminează credinţa. Prin transformarea vieţii întâmplătoare în artă-existenţă se tinde la încetinirea şi prelungirea timpului: prin intervenţia lui Dumnezeu. Viaţa ca operă literară se bucură de Dumnezeu: „Asupra unora lucrează timpul şi întâmplarea. Asupra altora, lucrează şi Dumnezeu”. În perspectiva morţii, spiritul doritor de salvare, caută a se regăsi pe sine într-un loc privilegiat, în speranţa că regăsirea va putea însemna ieşire de sub sancţiunea timpului: „De curând am fost la Calafat, pe urmele mele. Ce speram, să mă regăsesc? Mărturisesc că da”. Înţelege însă că lumea sa a dispărut, nu mai dăinuieşte, „e pierdută”, iar fără aducerea sa aminte „ea nici nu mai există”. Singura salvare personală rămâne o operă „nepieritoare” şi mântuirea personală prin credinţa în Dumnezeu.

„Fragmente din năstruşnica istorie a lumii” este o carte fascinantă din cel puţin două puncte de vedere. Mai întâi, atrage irezistibil prin delicateţea cu care transvazează estetic două experienţe cu care orice gândire ajunge să se confrunte la un moment dat: sensul vieţii şi spectrul morţii. În al doilea rând, captivează prin eleganţa şi supleţea relatării-povestire cu care se reţin rememorativ imagini-reper, constând în fapte şi întâmplări din istoria personală a unui spirit care se întoarce meditativ spre sine. Este o carte despre ce înseamnă să trăieşti o viaţă şi să rămâi alături de tine în trecerea ei: o carte memorabilă.