Jonathan Steinberg şi George Cristian Maior, două teze despre Otto von Bismarck

de Ştefan Vlăduţescu

Atunci când Herodot întemeia istoria, în ale sale „Istorii”, el o instituia ca naraţiune. Obiectul narativului îl reprezentau figurile marcante ce inscripţionau mersul lumii. Otto von Bismarck este o astfel de figură herodotică. Sub titlul „George Cristian Maior l-a adus pe Bismarck în România” („Unirea”, Alba Iulia), Flaviu Predescu evidenţiază că ambasadorul George Cristian Maior „s-a entuziasmat când a citit cartea publicată în 2011 de Jonathan Steinberg (Oxford University Press), sugerând editurii clujene Eikon cumpărarea licenţei şi traducerea biografiei în limba română”.

Cartea „Bismarck, o viaţă” (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012) apare într-o traducere elegantă şi comprehensivă (realizată de Diana-Mădălina Ivan, Sorin Ralea şi Mihaela Spătaru) şi într-un format editorial fastuos. Acestea cadrează cu calitatea investigaţiei istorice şi se ridică la înălţimea valorii exegetice a studiului. Faptul că profesorul George Cristian Maior a iniţiat publicarea cărţii în limba română şi scrie prefaţa nu este o întâmplare şi nu intră în mecanismul neguros  al variabilelor aleatorii. Domnia sa este, înainte de orice şi dincolo de toate, istoric în toată puterea cuvântului. Astfel, alegerea în ce priveşte cartea este o decizie implicată istoric şi dublu articulată axiologic: a) avem de a face cu un studiu fundamental b) despre o figură istorică remarcabilă. În mod conex, tot ca istoric, în prefaţa cărţii emite un punct de vedere original şi argumentat ca tablou de personalitate, ca formulă existenţială şi ca perspectivă hermeneutică.

Demersul lui Jonathan Steinberg mizează mai puţin pe contextul descoperirii şi mai mult pe contextul întemeierii. Ipoteza sa de lucru este că Bismarck „a câştigat şi a menţinut puterea prin personalitatea sa”. De aceea, cartea este despre viaţa acestuia, „fiindcă puterea pe care a exercitat-o venea de la el ca persoană, nu de la instituţii, societate sau forţe şi factori”. Studiul se scrie ca o biografie, întrucât „numai biografia poate încerca să surprindă natura acestei puteri” (p. 20). Steinberg consideră că în raport cu studiile anterioare despre Bismarck, întreprinderea sa se diferenţiază prin scop şi prin metodă. „Scopul, se precizează, este uşor de exprimat şi, probabil, imposibil de realizat: de a explica (…) modul în care Bismarck şi-a exercitat puterea personală”. Cu toate acestea, scopul nu este abandonat şi se recurge la o metodă cu un profund caracter probator. În acest sens, studiul lui Jonathan Steinberg îl aduce pe Bismarck într-un consolidat context de justificare. În mod principial, „se permite celor asupra cărora a fost exercitată puterea, prieten şi inamic, german şi străin, tânăr şi bătrân (…) să ne spună această poveste”. Remarcăm că fundamentalmente, J. Steinberg, metodologic, păstrează istoria în portativul fixat de Herodot, acela de narativitate. Pe de altă parte, în raport cu investigaţiile anterioare, se schimbă voluntar „echilibrul convenţional dintre comentariu şi dovadă, în favoarea celei din urmă”. Acest angajament zetetic asumat este adus la îndeplinire: afirmaţiile, aserţiunile şi susţinerile ipotezei de lucru şi cele derivate din aceasta sunt întrutotul dovedite.    În sinteză, studiul întemeiază argumentativ şi probator teza că ce a fost şi ce a devenit Bismarck este rezultatul geniului ce-şi trage rădăcinile din puterea şi tăria personalităţii sale. Astfel, se face înţeles cum Bismarck, omul care a unificat Germania, a ajuns să fie calificat drept „una dintre cele mai mari figuri ale tuturor timpurilor”. El, se arată, „a transformat lumea în care trăia mai mult decât orice alt contemporan din Europa secolului al XIX-lea, cu excepţia lui Napoleon”.

Dacă studiul lui Jonathan Steinberg se articulează în jurul tezei că Bismarck este ilustrarea genială a puterii personalităţii, teza în care se cristalizează punctul de vedere al profesorului George Cristian Maior este aceea că actualitatea lui Bismarck, ca om de stat, constă în gândirea sa strategică în politica internă şi în diplomaţie.

Prin conceptul de gândire strategică, aşa cum a fost elaborat de domnul George Cristian Maior în cartea „Un război al minţii. Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI” (Bucureşti, Editura Rao, 2011), se înţelege evaluarea forţelor aflate într-o anumită dispunere şi o inferare anticipativă a paşilor care trebuie urmaţi pentru realizarea obiectivului propus. O astfel de gândire creează posibilitatea de a mişca lucrurile în mod ţintit, de a crea ordine, a evita surprizele şi a atinge scopurile.

Otto von Bismarck, specifică domnul Maior în prefaţa la cartea lui J. Steinberg, oferă şi astăzi „o lecţie de artă şi ştiinţă a guvernării şi conducerii strategice” (p. 5), „din două perspective”: cea a conducerii şi administrării statului şi cea a orientării „diplomaţiei, a războiului şi, în final, de crearea unui anumit model de asigurare a ordinii şi păcii internaţionale”. În această ordine de idei, Bismarck este văzut ca un deschizător de drumuri: „În fond, realpolitik este o invenţie a lui Bismarck: capacitatea de a naviga prin apele tumultuoase ale istoriei, de a înţelege permanent forţele aflate în mişcare, fluiditatea lor, uneori ciocnirea lor violentă, de a înţelege relaţia complicată dintre obiective şi resurse, dintre interese şi simple ambiţii utopice, dintre posibilităţi şi blocaje, de a discerne tendinţe din masa uriaşă şi adesea haotică a evenimentelor”. Se identifică la Bismarck o „gândire strategică clasică”, orientată pe „obiective politice şi strategice”, precum: „unificarea Germaniei (…), consolidarea şi modernizarea ei” (…) şi „crearea unui sistem politic european echilibrat şi stabil”. Ca om de stat, Bismarck, prin gândirea sa strategică, „a câştigat cea mai importantă bătălie a sa. Pe cea cu istoria”.

Achiesând cu condescendenţă şi apreciere la cele două perspective de abordare, adăugăm argumentelor aduse pentru genialitatea şi actualitatea lui Bismarck încă două. Primul este conceperea de către acesta a politicii drept „artă a posibilului”. Într-un interviu din 1867, Otto von Bismarck arăta: „Politik ist die Lehre des Möglichen” („Politica este arta posibilului”). Al doilea, crearea unei direcţii complexe de gândire a puterii, în raport cu care a funcţionat până la el şi care fusese instaurată de Ludovic al XIV-lea, aceea că „Statul sunt eu”. Cu aserţiunea „Eu sunt un comitet” (sunând foarte bine în engleză, „I am a committee”), Bismarck învederează posibilitatea puterii consultative care porneşte de la gândirea de sine ca loc geometric al unor roluri cooperante, neutre sau conflictuale.

Finalmente, apreciem ca eveniment de lectură şi reflecţie apariţia în limba română a cărţii lui Jonathan Steinberg.