George Sorescu – Exegeză şi mesaj

                                                                  de Ştefan Vlăduţescu

Pe fiecare îl ajunge din urmă un timp când pe foştii săi profesori, fără a-i iubi mai puţin, nu-i mai înţelege doar ca profesori. Un caz particular îl reprezintă acela în care prin volumul „Exegeze” (Craiova, Editura MJM, 2009) pe profesorul George Sorescu îl percepem în postura de critic literar.

Cartea se ocupă în special de Mihai Eminescu şi Marin Sorescu, iar în subsidiar de studii ale lui Ovidiu Ghidirmic, Gabriela Rusu-Păsărin ş.a. Înainte de toate impresionează poziţionarea spiritului investigator în raport cu operele examinate. Avem de a face cu fixarea într-o perspectivă explicativ-hermeneutică, delimitată de coordonata hermeneia (arta interpretării) şi de coordonata exegesis (explicaţia). Preponderenţă are demersul exegetic. El este văzut ca intervenţie critică ce vizează a „adânci mesajul” operelor, a recupera ideatic trăirile, a emite judecăţi de valoare, a gestiona relaţia între înrâuriri, influenţe şi originalitate.

Exegezele sunt „lecturi adânci”, „interpretări de adâncime” în spaţiul cărora se caută „sensurile mesajului ideatic” şi se evaluează „modurile de prezentare a mesajului”. Exegetul priveşte dincolo de structura operei, meditând la arhetip, mit, simbol, la vocile oraculare ale creaţiei. În raport cu opera, actul critic exegetic constituie un satelit imaginar şi perpetuu.

Două se configurează a fi direcţiile prioritare ale exegezei: ariile oraculare (ce aparţin limbajului şi ar putea fi reţinute ca logos) şi mythosul (ideatica mitică, simbolică, arhetipală).

Despre marii creatori se poate spune că exegezele nu epuizează fondul ideatic şi că ele adâncesc mesajul operelor lor. Logosul oracular ia forma limbajului sacru, deseori sentenţios şi enigmatic; el, arată criticul George Sorescu, „se revarsă în profeţii, în mesajele cu multe sensuri şi simboluri”. Mesajul oracular, se precizează, „este, în esenţă, tot un discurs”, oral sau scris, este limbajul pus în acţiune. În cadrul logosului se manifestă „vocile oraculare”. Mythosul, ca subiect ce cuprinde subiectul în accepţie clasică, reprezintă în imediată conexiune cu logosul, al doilea obiectiv al exegezei. Practic, în actul critic, exegetul „recreează mythos-ul printr-un alt logos”.

Tipul de exegeză pe care ni-l propune profesorul George Sorescu are de ales între două dintre cele trei moduri de manifestare ale interpretării: decodare, descifrare şi decpriptare.

Exegeza se îndreaptă mai întâi spre „decodarea simbolurilor şi sensurilor”, „a logosului criptic figurat”. Pe de altă parte, merge spre decriptare, în ideea că prin „exegeză şi hermeneutică noi putem decripta îndelung sensurile”.

Sub această grilă interpretativă, spiritul critic revelează un Eminescu cu multe aspecte noi şi un Marin Sorescu complex.

La Eminescu sunt scoase în evidenţă „un model arhetipal” în „Călin Nebunul” (considerat o „capodoperă”), rolul tăcerii în gestica poetică eminesciană, „nimicul” în „Mortua est”, mitul şi scenariile mitice în „Strigoii”. „Codurile înţelepciunii în «Luceafărul»” este cel mai consistent studiu eminescian al volumului. Interpretarea propusă încearcă să probeze existenţa şi activarea în poem a unor coduri ale înţelepciunii, provenind din vechile culturi. Se porneşte de la versurile „Cere-mi cuvântul meu dintâi/Să-ţi dau înţelepciune” şi se argumentează că ele se referă la necesitatea ca, pentru a înţelege, lectorul să deţină o „adâncă iniţiere”, să aibă cunoaşterea unor nuclee de informaţie specifică unor străvechi incipiente culturi.

În ce-l priveşte pe Marin Sorescu se constată că „exegezele nu au epuizat fondul ideatic al operei sale”. La poetul de la Bulzeşti se evidenţiază funcţionarea logosului oracular, a limbajului oracular, în „Trebuiau să poarte un nume” şi „Numărat, nenumărat”; se revelează inflexiunile mitice din „Dumneata” şi „Cebăluiri”; se face o comparaţie cu Garcia Lorca pe tema singurătăţii; se reliefează insinuarea sentimentului morţii în volumul „Puntea”; se constată autenticitatea trăirii în sonetele soresciene; se delinează universul rural din „La lilieci” şi se radiografiază prezenţa lui Sorescu în mediile hispanice şi germanice.

Ca şi cărţile anterioare, volumul „Exegeze” vădesc un critic cu un deosebit simţ al specificului literaturităţii şi cu o remarcabilă putere analitică şi comparativă, pe care le aplică asupra unor opere de valoare, într-un discurs critic de o limpezime frazeologică gravă şi de o coerent-meditativă reflecţie argumentativă.