George Vulturescu: Sigiliul Nordului

Cronică* apărută în revista „Scrisul Românesc”, nr. 3 / 2017

Interesul pentru ținuturile nordice, cultivat cu predilecție, în perioada interbelică, de Ion Minulescu și Ion Barbu, este redeșteptat de George Vulturescu, prin cartea de lirică, Sigiliul Nordului (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016). Cartea se deschide cu un Poem cu știma lacurilor, în fond, cu un poem despre capacitatea literaturii de a transfigura în mod artistic realitatea, astfel încât pagina pare un lac, în timp ce bufnița, simbol al înțelepciunii, devine confidentul curent al poetului: „Vorbesc cu bufnița ca și cum ea ar fi / știma lacului alb de pe pagină”. O lecție pe care poetul o învață de la acest confident nocturn privește dublul rol al poemului, de a sluji, întâi autorului, care își exprimă sinele în versuri, apoi, cititorului, care se regăsește sau nu în ceea ce răsfoiește; dar poemul duce mai departe numele autorului, ceea ce-l va convinge pe acesta să constate și să consimtă cu amărăciune: „pe el îl vei sluji / pe cel care vine pe urmă” (Precum peștii în mare). Ca „ultim Cavaler al Sfântului Mormânt / al Pietrelor Nordului”, poetului nu-i rămâne decât să lupte pentru ca literele să fie citite pentru că „o literă pe care nu o citește nimeni / e mai periculoasă decât cele cioplite pe frontoane / și silabisite zilnic de oamenii cetății” (Abația Nordului). În condițiile în care vor fi citite și cuvintele neafișate în oraș, regimul unei dictaturi, ai cărei reprezentanți impun lozinci pe frontispicii, va fi slăbit tocmai de semantica misterioasă a acelor cuvinte care se citesc în liniște acasă, dezvoltând atitudini în forul interior al lectorilor.

În viziunea lui Ion Barbu, atras de mirajul Nordului, fântâna simboliza cunoașterea absolută, prin capacitatea de răsfrângere a roții soarelui mare – treapta cea mai de sus a cunoașterii umane, la care are acces numai omul de geniu. George Vulturescu se află în ipostaza lui Lucian Blaga, de a-și revedea la maturitate satul copilăriei, când toate se arată ochiului în altă dimensiune. E dornic să se elibereze de tentația depărtărilor. Cercul horei, care apare în atâtea opere aparținând diverselor genuri, are valența imortalității și, mai mult, a evocării chipurilor celor care s-au încadrat cel puțin o dată în joc: „simt și acum mâinile celorlalți dansatori / cum mă ferecau ca într-un cerc (…) // Acum știu că golul acela / din mijlocul roții dansului / e la fel precum ochiul de apă al fântânii, / el îmi redă chipul lor / pentru întreaga viață” (Ochiul fântânii). Arta însăși e un joc, amintindu-l pe cel care o face. George Vulturescu se simte dator față de confrații sătmăreni, care au trăit și ei fascinația nordului, dedicându-le Ultimul vers sau golul dintre arborii pădurii, cu mențiunea: „În memoria poeților sătmăreni / plecați dintre noi prea devreme”: Dorin Sălăjan, Alexandru Pintescu, Ion Bala, Emil Matei, Ion Baias.

Versurile devin ipostaze vii ale realității. Într-un peisaj lugubru, „nebunul orașului plimbă zilnic un / câine pe malul Someșului. / Eu plimb un câine de vers” (Versul care te ajunge din urmă). Poetul se află în acord cu majoritatea concitadinilor, dar apelând la mijloacele pe care se simte stăpân, la stihuri. Viața lui se desfășoară în oglindă, cu a altor cetățeni. Neliniștea în creație îi conferă falsa impresie că versul pe care trebuie să-l domesticească, oricât de potrivit este, oricând poate scăpa din lesă și să-și facă de cap, rănind pe oameni; sau, în comparație cu alții, poetul atât poate el, să plimbe „un câine de vers”, care, fie îl devoră pe dinăuntru, fie atestă la vedere stadiul de dresură la care a fost adus de propriul stăpân. Pentru a face posibilă comunicarea dintre poet și acel trecător, fie el și fără minte, intervine o entitate superioară, ca îngerul, care-l sfătuiește pe bard să-l umanizeze pe semenul său prin intermediul artei. Povața-l va revolta la început pentru că nu vede să aibă el, pasionatul de scris, vreo legătură cu nebunul. Dar intervenția divină îi trezește suspiciunea existenței unor limite umane (generale), fapt care-i înfrânge orgoliul și, evident, îi inspiră concluzia: „versul care te ajunge din urmă / e mai periculos / decât cel pe care-l porți, veninos, în tine”.

Cu acest volum de profunzime, închinat nordului ca ținut lapon, iar în atâtea poeme, ca punct cardinal, simbol al realismului vieții, al orientării corecte în destin, George Vulturescu intră în horă cu acei „vechi barzi” la care se referă: Homer, Novalis, pentru a-și etala ritmul.