Foto: Mihaela Delamare, Primii fulgi în Normandia

18. I. 1888 – s-a născut Laura Dragomirescu, în Craiova (m. la 5. I. 1981);

18. I. 1926 – s-a născut Haralambie Grămescu, în Plenița (m. 2003);

18. I. 1943 – s-a născut Dan Rotaru, în com. Salcia, jud. Dolj.

Pactul cu diavolul (fragmente), de Haralambie Grămescu

De aici încolo conu Jorj nu mai ştia ce să-mi facă să mă simt mai bine. A ajuns chiar să rişte a-mi strecura ţigara din care fuma, să trag şi eu câteva fumuri  (p.70-73).

Conu Jorj avea în făptura lui uriaşă de ogar rusesc o atare măreţie încât nu m-a mirat că maiorul Enoiu chiar  s-a şi ţinut de făgăduielile date. În înfăţişarea conului Jorj  era o fălnicie aş zice imperială atunci când se ridica în picioare cu cei doi metri şi ceva ai lui, cu vocea-i de bas profund, cu ochii-i mari albaştri, uşor migdalaţi tătăreşte, frumos ca un Perun gata să spargă bolta cerurilor – fără să fie nici gras, nici slab, mai de grabă suplu decât mătăhălos, atunci, la cei vreo patruzeci şi cinci de ani câţi avea – era deci normal ca Enoiu – şi el la rându-i un ins bine zidit – să acorde onorurile cuvenite unui atare exemplar de om. Şi, pe cuvântul meu de onoare, una dintre cele mai alese bucurii ale vieţii mele este şi aceea că, din chiar clipa când ne-am văzut, basarabeanul mi-a acordat toată încrederea lui, şi m-am simţit, tot timpul cât am stat lângă el şi sub privirile lui scrutătoare, parcă mai sigur pe mine, parcă mai om.

(…) Conu Jorj sta mai toată ziua tolănit în pat şi-mi povestea cu pronunţia lui uşor basarabenească şi cu vocea-i de bas profund păţaniile din viaţa-i fără pereche. Din când în când îşi mai aprindea câte o Aromă cu care izbutea să mă aducă într-o stare de deznădejde soră cu moartea, întrucât, fiind eu fumător blestemat să consume trei pachete de Carpaţi pe zi şi neavând nici măcar un chiştoc, simţeam că-mi pierd minţile privindu-l cum trage în piept fumul dulce, până la ultimul firicel, din ţigarea aceea boierească şi, isprăvind-o cum arunca mucul în ţucalul împuţit. (…)

Conu Jorj începea să tacă, apoi să aţipească, apoi să pufăie uşurel printre buzele-i senzuale.

Când se deştepta, fuma o Aromă, arunca chiştocul la ţucal (…), după care conu Jorj începea să se scarpine. (…) Scărpinatul ăsta constituia pentru conu Jorj un fel de ritual. Punea în el ceva magic. Începea de la tălpi şi dintre degetele de la picioare, suia încet spre genunchi, apoi pe burtă, pe piept şi, la sfârşit, pe cap. Nu pare să fie cine ştie ce grozăvie, nu? Într-adevăr, nu e o grozăvie. (…) Dar acolo în celula care rezona ca un instrument muzical la cel mai uşor sunet, cum stam eu cu capul sprijinit în palme şi cu coatele pe genunchi, cugetând la beleaua în care intrasem, scărpinatul conului Jorj, când era râcâit de unghiile groase, lungi şi tari ca nişte plectre rânduite unul lângă altul, avea ciudata însuşire de a răsuna nu ca un violoncel, nu ca un contrabas, ci ca un fierăstrău, ca un joagăr scârţâitor, mai dihai decât toate joagărele pe care şi le va fi cumpărat el (…). Erau nişte râcâituri absolut insuportabile. (…) În tăcerea acelei după amieze grele – după ce de multe alte ori îl rugasem cu glas implorator pe dragul meu de conu Jorj să nu se mai scarpine aşa – m-a apucat deodată un fel de amoc, m-am ridicat, vorba Şeherazadei, drept pe cele două picioare ale mele, am scos un răcnet ca de fiară înjunghiată şi am izbit cu capul cât am putut de tare în zidul vopsit albastru-albastru al celulei. Era o tentativă naivă de sinucidere. Pe urmă conu Jorj mi-a luat capu-ntre palmele lui urieşeşti, mi l-a strâns la pieptu-i cu ciudate rezonanţe de joagăre în funcţiune, şi-a cerut iertare până mi-a împuiat scăfârlia cucuiată, m-a certat că de ce nu i-am atras atenţia, că nu-şi dă seama când începe să se scarpine, că o face în mod reflex, că, dacă s-o mai întâmpla, să-i atrag doar atenţia şi nu mai face. Până la urmă îmi venea să plâng nu atât de durerea din frunte, cât de mila părerilor lui de rău şi a căinţei cu care nu mai înceta să mi se tot roage de iertare.

De aici încolo conu Jorj nu mai ştia ce să-mi facă să mă simt mai bine. A ajuns chiar să rişte a-mi strecura ţigara din care fuma, să trag şi eu câteva fumuri  (p.70-73).

Un coşmar cumplit mă obsedase zile în şir: se făcea că Alla [soţia sa], la tata-bătrân la Pleniţa, în curtea transformată într-un fel de cocină, grohăia prin mocirla puturoasă. Dacă, în general, dându-se glas viselor, se primea, deîndată, din partea colegilor o explicaţie asupra viitorului, ca simbolizat în ele, de data aceasta visătorul merită doar un sfat, tălmăcitorul încarcerat cu el simţind, probabil, ce gânduri negre ale geloziei usturau inima aceluia care-şi preschimba nevasta în hâdă scroafă: – Să nu te superi pe mine dacă am să-ţi spun o vorbă pe care am auzit-o şi eu de la un ofiţer care a luptat în Rusia. Cică rusoaicele se comportă aşa: după ce îşi petrec toată noaptea cu tine, dimineaţa îţi spun: „Bestie, să ştii că numai trupul meu l-ai avut, nu şi sufletul!”Aşa că, Doamne fereşte, când ai să ajungi acasă, dacă s-o întâmpla să afli ceva, adu-ţi aminte că e vorba numai de trup, nu şi de suflet!  (idem).

Apar şi vise de ordin politic, cum sunt denumite în context, pentru că un persoaj şi eventual tema decurg din situaţia politică a lumii sau ţării. Mai interesantă mi se pare interpretarea lor: când visezi mari personalităţi, mai cu seamă şefi de stat, vei trăi nişte schimbări esenţiale în viaţă, în cazul […tău] va fi vorba de liberare (idem), care, cu adevărat, urma să aibă loc. Scriitorul l-a visat pe Ceauşescu, ca secretar general al partidului, fără a-i fi cunoscut anterior figura sau numele, atunci când tiranul era despărţit de poziţia din vârful despotismului roşu prin câţiva ani buni. O altă interpretare, privitoare la alt tip de vis, este: Când visezi că faci dragoste, şi mai ales sub forma aceasta de mare iubire, te pasc necazuri rele (p.216).

În afară de concluzia că până şi un ins cu educaţie ‘ştiinţifică’ este înclinat să-şi plece urechea la posibilele premoniţii ale viselor, nu se poate extrage, din conspectarea acestora făcută în ‘roman’, decât opinia că lumea onirică a autorului său, oricât de fascinantă îi va fi părând lui, nu se ridică la statutul necesar reproducerii tale quale într-o scriere literară. În schimb, ca parte dintr-o lucrare de memorialistică şi aceste confidenţe onirice slujesc, în felul lor nu prea măgulitor, la completarea portretului spiritual al visătorului. La fel, nehotărârea atitudinală faţă de conţinutul premonitor al viselor dezvăluie şi ea o nehotărâre mai generală a caracterului memorialistului, asupra căreia el nu este dispus să discute.

Irumperea dramei în viaţa lui Haralambie Grămescu are loc în legătură cu circumstanţele existenţei tot mai melancolic şterse a unui critic de artă (şi un mare stilist al limbii române) împins de valul istoriei în afara graniţelor manifestării publice. Numele exegetului la care mă refer este V.G. Paleolog. Cărţile sale, de mici dimensiuni, dar cu o ţinută impecabilă, tratând despre Brâncuşi, mi-au uluit copilăria, găsindu-le, din fericire, între cele adunate de tatăl meu, colecţionar de pictură şi de carte de artă.

Petru Dumitriu, pe când era încă un corifeu al socialismului, reîntors dintr-o vizită la Paris, aduse de la Max Paleolog, fiul precedentului, un radio cu tranzistori, un dar pentru părintele său. Ştiindu-se că H.Grămescu provenea dintr-un sat vecin aceluia unde îşi târa posomăreala fostul moşier, dactilografa autorului CRONICII DE FAMILIE îl contactă şi-l rugă să facă oficiul de înmânare a cadoului, atrăgându-i atenţia că-şi şi asuma un risc politic, pe care memorialistul îl trată cu dispreţ, nepăsându-i lui că regimul nu îngăduia aducerea din străinatate a aparatelor de radio.

Moş Paleolog, un fost moşier cam trăsnit (…) trăia acum vânzând porci la ORACA, întreprinderea care-şi avea birourile în chiar casa noastră. (…) Se abătea de fiecare dată pe la mama să bea un pahar de apă şi să mai trăncănească despre cele multe nevoi de pe atunci ale chiaburilor şi ale foştilor moşieri. Venea de la Corlate cu un fel de cotigă trasă de doi măgari şi îmbrăcat cu un cămeşoi ca al lui Tolstoi, părând, cu barba-i mare şi căruntă, un solomonar sub ale cărui puteri se află du- hurile toate ale cerurilor şi ale pământurilor. Se zicea că ar fi fost căsătorit legal (în temeiul unei dispense acordate de chiar regele Carol al II-lea) cu două femei, una nemţoaică, alta franţuzoaică, şi că, după desfiinţarea moşierilor (…), n-a vrut să plece din Corlate, că unde să se ducă el şi, mai ales, unde să-şi ducă mormanele de cărţi care îi umpleau locuinţa din satul acela de ţigani, foşti robi pe moşiile strămoşilor lui şi între care se simţea el însuşi între ai săi, neştiindu-se prea limpede dacă nu cumva era şi el ţigan. Politică nu făcuse niciodată.

Neizbutind să-l întâlnească, îi lăsă aparatul de radio mamei sale care îi trimise o confirmare a destinatarului, scrisă într-un stil cu adevărat de mânuitor dibaci al condeiului: „Măi tinere vecine de pământ al meu, îmi pare rău că n-am avut norocul…” (p.24-25).