https://blog.revistaderecenzii.com
Ploaie de stele, de gânduri. Anii trec de la o vârstă precum clipele, și cu voia sau fără voia cuiva, poate fi ultimul sau printre puținii/mulții ce ne-au rămas. Rămânem copii, ne răsfățăm singuri când nimeni nu ne mai răsfață de multă vreme, iubirile nu mai au puterea să mute munții, au obosit parcă și sufletele de atâta sârg în sentimente. Am intrat în sărbători, mi-am pus luminițe-n văzduh și în geamuri, iar nopțile-mi par mai frumoase, amintindu-mi de cele ale copilăriei, cu flori de gheață, sclipirile fulgilor de nea, aroma lemnelor trosnind în sobe, glasul colindătorilor temerari ce înfruntau nămeții pentru a ne ura…Revăd acei copii amărâți și zgribuliți de odinioară, mă inundă emoția acelor clipe după decenii, cu lacrimile-mi gât curgând. Unde-s iernile acelea, unde-i copilăria de altădată? Derdelușurile, oamenii imenși de zăpadă, pârtia de gheață și bătrânii ce ieșeau din case cu ciorapi de lână trași peste ghete (să nu alunece, desigur!), unde sunt? Cu timpul, sărbătorile le-am simțit ca un motiv de bucurie partajată în preajma bradului împodobit, frigul era de rigoare și căldura dura doar două ore seara și dimineața în apartamente, ca și programul Tv. Noroc cu muzica nelipsită, pikup-ul care nu contenea cu Hrușcă și colindele sale. Povara celei mai grele amintiri e tinerețea, iar sănătatea emoțională are repercusiuni asupra vieții. Am trăit acel decembrie însângerat intrat în istorie, acele zile dramatice când aripile multor tineri au fost frânte.Sângele celor împușcați încă mai cere dreptate. Pe 17 decembrie acum 36 de ani se trăgea în demonstranții din Timișoara-orașul martir unde s-a aprins flacăra libertății. Eroi au fost, eroi sunt încă…Căderea regimurilor comuniste a fost opera serviciilor secrete, planul fiind elaborat cu ani buni înainte. Cine plătește, face muzica! Să terminam cu iluziile, nu ne (mai) alegem demult singuri soarta! Dacă cineva crede altfel, aș recomanda doar câteva cărți, căci este deajuns să fi citit «Istoria secretă a căderii zidului Berlinului» (autor Michel Meyer, Ed. Odile Jacob, 2009), «Les juifs, le monde et l’argent» (Jacque Atalli, Editua Fayard 2002), Memoriile lui Gorbaciov, «Las cloacas del poder»/ Cloaca puterii de Miguel Pedrero, și nu în ultimul rând, să fi trăit acele timpuri pentru a vedea mai clar azi corupția, manipularea și minciunile din politică la nivel mondial.
Cu cât înaintez în timpul vieții mele, sufletul mioritic-naiv-romantic cândva, capătă conotații aparte, ca o adaptare la mediu, la secol, ca o lecție de viață dură, înțeleasă. Credeam că știu aproape totul și/sau nu mă mai miră nimic, dar pe zi ce trece realizez că nu știu nimic (precum Gabin). Sunt atâtea de învățat, de aprofundat, dar timpul pare tot mai scurt, mai scump, a devenit mare lux. Sunt marioneta de cârpă a vieții, a timpului meu, a secolului trecut și actual, a «mizeriei» zilnice, a viselor zămislite de străbuni, a speranțelor clădite pe nisipuri mișcătoare sau pe granit, a tumultului romantic ascuns sub carapacea (nolens volens) a omului umil, sensibil servitor al epocii și al iubirii de infinit, un războinic discret de zi cu zi. Românul s-a născut poet datorită piciorului de plai și gurii de rai. Că trăim pe meleagurile natale sau departe prin lume, în esență suntem același neam sensibil la «frunza plopului și a dorului». Și oricât ne-am fi specializat în marketingul actual al societății de consum, rămânem cu specificul nostru greu de definit și înțeles de occidentalii pentru care vom fi mereu un paradox. Rămânem frumusețea în zdrente și bulgărele de aur pe tarabele precupeților actuali. De ce Doamne pe fruntea mea sunt alte mâini, și nu-i coroana Ta, mila Ta? De ce-ai făcut din trupul meu un trunchi arzând de viu, și clopotul oamenilor de ce-a deplasat axa pământului? O isterie de grupuri de oameni năuciți mi-alungă orice vis cu niște drone ale morții. Uneori mă pomenesc urlând în mine copleșită de soarta trufașă în perspectivă. Iubirea semenului? Ipocrizia joculul de popice!
Viața își urmează cursul… Dimineața am ieșit fredonând “iubire bibelou de porțelan”, m-a însoțit Bogardo până când vâltoarea zilei m-a cuprins. Am salutat marea, cerul, nisipul și munții, am coborât prin lumină și am urcat spre culori, acaparată de vibrația zilei. Doamne, ce frumoasă-i ziua aceasta, îmi repetam, și m-am pomenit săltând (fără motiv aparent) pasul ștrengarului, poate pentru că era soare, era plăcut și/sau pentru că-n picioare aveam niște teniși albi. «Învață de la păsări să fii mai mult în zbor» și viața va fi mai frumoasă cu siguranță, îmi spuneam amintindu-mi versurile lui Rudyard Kipling. Spre apusul soarelui mi-am oprit pașii în dreptul ultimilor trandafiri, cu sufletul strâns. Simțeam că-s ultimii, până la o nouă primăvară. Desenez pe cerul inimii, în noapte furișat, un Arcaș. Semnul călăuzei prin bezna neputinței, spre un liman. În tăcere ascult simfonia nopții și visez la pacea ce va să vină ca un drum sub stele. Nimeni nu ne poate lua credința, tradiția și demnitatea. În noaptea sfântă, cu iubiri de îngeri, Hristos se naște. Să-L slăvim!