În căutarea secolului trecut*
de Dan Ionescu
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 7 / 2015, pp. 6 – 7
Optsprezece „povești gândite – gânduri trăite – în retrovizor” și un Epilog a adunat Ileana Ioanid în cel mai recent volum al ei, „V” de la viol (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014). Titlul, omonim cu al ultimei povești, atrage atenția asupra tematicii predominante, iubirea cu forța.
Un episod grav, precum violul, se poate produce într-un context extraurban, ca ambele războaie mondiale, care atribuie celor înarmați o asemenea impresie de forță, încât se vor comporta mai mult ca niște animale cu semenii lor civili și mai ales din țările invadate. Orice femeie poate începe o viață nouă, de la experiența dramatică a unui viol, însă trauma suferită ar determina-o să se resemneze altor situații umilitoare, dacă ar considera că o treaptă mai jos ca violul nu există. Unei asemenea stări nu i-a căzut pradă Marilyn Monroe, datorită culturii pe care o avea – de exemplu, citea din B. Singer. În Autobiografie, fostul ei soț, dramaturgul Arthur Miller (1915 – 2005), mărturisea: „nici măcar marea ei boală nu a trimis-o înapoi la acea experiență atât de crudă, atât de cruntă (violul, n.n.)”. În schimb, căuta „să înțeleagă tot ce o înconjoară. Progresul – care atunci părea antidotul războiului”. Alți scriitori pe care Ileana Ioanid îi citează, în sprijinul propriilor opinii, sunt Albert Camus, cu fragmente din cartea pe care n-a mai apucat s-o ducă la bun sfârșit, Primul om, Thomas Mann, cu precepte din Muntele vrăjit, și, bineînțeles, Shakespeare, a cărui piesă de referință pentru iubirea adevărată, Romeo și Julieta, a constituit subiectul unui film regizat de Franco Zeffirelli.
Portretul muzicantului Șamu din prima povestire neconvențională este comparabil cu al lui Harap-Alb, în privința intensului contrast dintre aparența fizică și popularitatea faptei, rolul ajutoarelor din basm fiind suplinit de talentul uriaș la muzicuță, al firavului Șamu. Atmosfera însă pare a Bucureștiului interbelic, profund monarhic, evocat de Mircea Eliade în parametrii fantastici ai nuvelei de succes, La țigănci. Umorul urmuzian al autoarei conferă destin muzicantului, ca în tragediile antice, izolându-l în singura lui opțiune pentru viață, să cânte la muzicuță, altfel ar fi rămas insipid în peisaj, în mulțime: „Era atât de slab că, atunci când își strângea cureaua de la pantaloni, părea că, în loc de mijlocel, are o simplă aparență. Pesemne că de-aia își ridica mereu pantalonii – cât mai sus cu putință. Ca să aibă de ce să-i agațe. Adică de coaste. Care îi împungeau cămașa – atârnând libere ca niște crengi uscate – umerașe naturale. Din cauza asta pantalonii lui erau întotdeauna cam cu zece, chiar douăzeci de centimetri deasupra gleznelor – glezne atât de subțiri, încât părea că posesorul lor face parte din neamul berzelor. Sau oricum, că e înrudit cu păsările de baltă”. Puterea de a merge lesne pe stradă i-o conferă numai cântatul.
Comentarii interesante asupra doctrinelor politice în vogă în secolul trecut regăsim în povestea Accidentul. Prilejul îl oferă un drum parcurs cu mașina, la sfârșitul anilor șaptezeci, către Viena, la un congres de filozofie. Carența morală, incapacitatea-i de a fi concurat, în planul ideilor cel puțin, care l-a făcut pe Nicolae Ceaușescu indezirabil majorității lumii, e prinsă în această schiță de portret de conducător: „Unii pot susține până și azi că C. a fost un om politic pur sânge. Dar el era un simplu manipulator abil. Care făcea alergie la orice mișcare elementară democratică”.
Mania, ilustrată magistral în film, de Hitchcock, este malefică, în primul rând, pentru cei care o au pentru că îi stoarce de vlagă. Obsesia față de un geamantan de exemplu implică alte manii. Morala ar fi să nu dăm curs gândurilor insistente față de lucruri, să nu avem superstiții pentru că vom risca să ne îmbolnăvim de nervi, precum personajul din povestirea Geamantanul, căruia până la urmă, după atâta zbucium și irosire de carieră și de căsnicie, îi „explodase inima”.
În societatea urbană, agresiunile, definite generic stres, sunt atât de multe, încât viața, am socoti într-un final, ni s-a înnodat, de pe-o zi pe alta, numai dintr-o senzație de pierdere a paradisului și dintr-o eroică rezistență la chin. În ciuda titlului provocator: „V” de la viol, Ileana Ioanid încearcă să scoată la suprafață, prin sublinieri judicioase de idei, tot ce a fost superior până acum, în epoci.