Ilie Sălceanu: Orientul nostru din Occident
de Ştefan Vlăduţescu
În limitele şi pe coordonatele auctoriale fixate generic în primul volum al unei trilogii, „Ada Kaleh. Roman de dragoste” (2008), în cel de-al doilea, intitulat „Gelin. Mireasa din Ada Kaleh” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2010), se continuă imersia în imaginarul Ada Kaleh-ului ca insulă de Orient în Occident. Totodată, se dezvoltă o similitudine generatoare de sens: şi insulele mor. Tragedia insulelor este, înainte de toate, o tragedie a oamenilor Prin suferinţa, nostalgia, melancolia, tristeţea şi amărăciunea oamenilor se manifestă neputinţa insulelor.
Ada Kaleh este radiografiată într-un triplu registru. Mai întâi, Ada Kaleh apare ca un loc în geografia planetei. Este parte a naturii şi în raport cu ea se manifestă libertatea fundamentală a fiinţei ca fiinţare: cunoaşterea, înţelegerea. ( Cunoaşterea este prima noastră libertate faţă de natură şi întâia noastră obligaţie faţă de noi înşine.) Impulsul primar al demersului epic îl vedem concretizat într-o cunoaştere specifică a insulei.
A doua imagine, în flash-ul narativ se developează ca fiind aceea a insulei Ada Kaleh drept insulă de Orient în Occident. În acest tablou se integrează tradiţiile şi obiceiurile turceşti ale locuitorilor insulei. Remarcabil pusă în undă este nunta lui Ali Kadri cu Zehra. Chiar pentru mireasa (gelin) evenimentul reprezintă „intrarea într-o lume diferită” (p. 253). În acest spaţiu bine securizat cultural şi etnic, în rândul femeilor funcţionează un adevărat „ideal de gelin”, un ideal de mireasă. Cel mai important orizont din viaţa socială a femeii din insulă îl constituie momentul în care se vede mireasă. Acest ideal nu este accesibil tuturor fetelor. Din această perspectivă, căsătoria ca îndeplinire a idealului de gelin nu aduce o mare fericire, căci, pe de o parte, acest ideal aduce femeia din harem, iar, pe de alta, o încadrează într-o rutină obositoare şi limitativă. Năzuinţa către starea de gelin o exprimă Marya (Copta) care din femeie de port devine ţiitoarea celui recunoscut a fi reprezentatul simbolic al insulei Ali Kadri: „Aş fi vrut să-mi încep viaţa altfel. (…). Aici m-aş strădui să devin o gelin, o mireasă adevărată. Dacă începi viaţa ca o mireasă musulmană, îţi este croit un drum drept, fără chinuri; dacă te bântuie dorinţele, dacă te chinuie entităţi zăvorâte în tine, îţi pui mâna la gură cu vinovăţie şi le izgoneşti” (pp. 175-176). Este vorba de un ideal care aduce resemnare şi autoînvinovăţire în raport cu eventualele aspiraţii de conformare la exigenţele propriei fiinţe. Gelin este o identitate de supunere şi resemnare. Un ideal masculin de iubire îl regăsim în ideea de harem, ilustrată de Ali Kedir. Căsătorit cu Zehra, acesta o aduce în casă ca ţiitoare pe Marya, zisă şi Copta, „după numele uneia dintre ţiitoarele profetului Mohamed”.
Oriental este şi etosul insular, făcut vizibil ca bunăvoinţă, respectul canoanelor, ca pedeapsă, ca emergenţă de specificitate şi ca politeţe musulmană. De asemenea, se desprinde ca experienţă aparte ceremonialul cafelei. În acest registru, traiectul romanului intersectează, după cum bine observă profesorul Alexandru Zotta, prefaţatorul cărţii, cu întreprinderi epice precum „Zăpada” şi „Cartea albă” de Orhan Pamuc şi „Relatare despre moartea mea” de Gabriel Chifu ori „Mesia” de Andrei Codrescu. Sub acest aspect, „Gelin. Mireasa din Ada Kaleh” este un roman multicultural şi intercultural.
Al treilea registru narativ se configurează în valorile etern umane, iubirea, încrederea, respectul morţii şi în modul în care acestea capătă substanţă în cadrul destinelor de fiinţe perisabile, precare şi trecătoare. O obsesie a sfârşitului înfiorează conduita personajelor. Dincolo de conştiinţa de călător, în formula existenţială a acestora intră şi ideea că pe fiecare drum lumea sfârşeşte. Clipele de revoltă împotriva finitudinii, clipele camusiene sunt rare în destinul lor, căci ele marchează cotituri în viaţă. Un astfel de moment trăieşte Ali Kadri când este părăsit de Meriem. El refuză să accepte că povestea de dragoste a luat sfârşit: „Pentru el sfârşitul era imposibil de gândit sau de simţit. Sunt oameni pentru care sfârşitul este sfârşitul lumii. În mintea lor, în spatele unui sfârşit nu mai este nimic, nici viaţă, nici soare. Odată cu sfârşitul se sfârşesc toate. Plecarea acelei femei era un astfel de sfârşit pentru el” (pp. 194-195). Meriem îl părăseşte pe Ali Kadri pentru fratele lui.
Un alt element relevant în formula existenţială a personajelor îl alcătuieşte credinţa în profeţiile-mesajele lui Mischin Baba, mort prin 1851. Despre acesta se ştie că ar fi fost al şaptelea profet al insulei, prinţ de Buhara şi devenit derviş.
În legătură cu solicitarea lui Zechir de a i se arăta calea de vindecare a lui Ali Kadri de iubirea pentru Meriem, profetul transmite „ca prin vis” (p. 185) că acestuia trebuie să i se ia sânge şi să i se caute o altă femeie. În paralel se impune dispariţia femeii ce a provocat suferinţa. Drept urmare, se pune în termeni reali mesajul: i se ia sânge şi i se caută o mireasă, fiind găsită Zehra. Pe de altă parte, fratele lui Ali, Mehmet Kadri are remuşcări şi o ucide de Meriem, aruncând-o în valuri la Cazane. Ali se însănătoşeşte şi se însoară. Printre alte profeţii împlinite ale lui Nostradamus din Ada Kaleh este şi cea în legătură cu vizita din 4 mai 1931 a regelui Carol al II-lea în insula Ada Kaleh.
Finalmente, esenţial în formula existenţială a eroilor este şi vraja, seducţia pe care însăşi insula o exercită. Aceasta face din insulă un fel de personaj generic. Discursul epic reţine că există un „duh al insulei” (p. 30), că insula este „ademenitoare” (p. 31), că insula constituie „o altă lume” (p. 38), că insula „trebuie înţeleasă” (p. 52) şi că insula are „puterile” ei (p. 208). Mai mult, în insulă „nimic nu se petrece la întâmplare” (p. 73) şi viaţa oamenilor în insulă „nu a fost o întâmplare” (p. 75). Oamenii sunt jucăriile insulei: „Destinul nostru (…) s-a desfirat fără voia noastră, noi fiind doar fantoşele insulei” (p. 169). Insula generează sentimente pe care niciunde nu le mai poţi trăi (p. 198); aici timpul are o altă curgere: „o zi trăită în Ada Kaleh înseamnă câteva zile” (p. 240). Alături de profeţiile lui Mischin Baba legile realului şi destinul oamenilor sunt comandate de duhul insulei. Spaţiul existenţial îşi pune amprenta asupra fiinţelor care-l populează.
Din punctul de vedere al structurării semnificaţionale, romanul povesteşte despre sfârşitul unei lumi trecute în timp ce se îndreaptă spre sfârşitul lumii prezente. Relatând istoria insulei, povestea lui Mischin Baba sau a lui Ali Kadri, naratorii îşi epuizează prezentul.
În centrul de control al naraţiunii se află Sefidin, fiul „de suflet” al lui Mehmed Kadri (în paranteză fie spus, conform convenţiei fixate de romanul anterior Sefidin este numele dat de preotul Rejep Salih lui Ilie Sălceanu – replica ficţională a autorului). Acesta administrează intervenţii narative directe (precum cele ale lui Zechir, Deli Papaz sau Şezay), dar şi contribuţii indirecte (precum a lui scriitorului Laurenţiu D. prin romanul „Marya Copta” şi a lui Daniel Laitin prin „Jurnalul” său). Cele două linii narative se derulează combinat: povestea vieţii şi a plecării de unul singur a lui Ali Kadri (la începutul războiului, prin 1942) în Anatolia şi povestea insulei în istoria imaginară a căreia el rămâne şi este evocat şi după dispariţia insulei prin 1970 de cei care l-au cunoscut. Ele sunt modelate unui principiu menţionat de Deli Papaz că în insule orice eveniment încheiat se metamorfozează „pe loc într-o legendă veşnică” (p. 122).
Evenimentele insulei sunt toate într-un fel ficţiune, doar suferinţa, melancolia şi moartea sunt reale.
„Gelin. Mireasa din Ada Kaleh” este, prin personajele sale şi prin punerea în mişcare, un roman notabil. În plan estetic, cartea contribuie la definitivarea profilului de romancier al lui Ilie Sălceanu: un prozator capabil ca prin proiecţia în imaginar să depăşească datele memoriei şi ale trăitului, păstrând totodată pulsul vieţii; un prozator în măsură să aducă la reflecţie gesturi, conduite şi comportamente; un spirit creator angajat existenţial în a scoate din istorie, din cotidian şi aduce în prim plan valori şi semnificaţii general-umane; un narator ce stăpâneşte instrumentarul punerii în evidenţă a unor destine exemplare şi a unor formule existenţiale bine structurate. Dincolo de toate acestea, Ilie Sălceanu poate fi recunoscut în spatele tabloului epic prin tonul nostalgic. El este proprietarul insulei imaginare Ada Kaleh, în arealul căreia pare să fi lăsat urme şi vorbe care îl caută prin timp.