ÎN STAȚIUNE

         Elian, inginer agronom, Emilia, farmacistă, ar fi crezut oricine că întemeiau o familie căreia nu-i lipsește nimic. Nici Dănuț, băiețelul lor în vârstă de șase ani, nu-i îngrijora câtuși  de puțin; era crescut de către părinții Emiliei, care locuiau în apropiere. Ambii păreau dedicați serviciului și se bucurau de aprecieri în special din partea sătenilor și, până la un timp, și din partea organelor de partid și de stat. Numai că, pe timpul campaniilor agricole, el ajungea acasă, de fiecare dată, după lăsarea întunericului, frânt de oboseală.

         Într-o zi de mai, când se trecuse la cea de-a doua prașilă a porumbului, în timp ce oferea îndrumări tractoriștilor și lui Bădin, șeful de fermă, înainte de a începe lucrul, Elian s-a trezit cu dureri violente în ceafă însoțite de amețeală, încât a simțit nevoia să se așeze. Bădin a observat starea de rău a inginerului și l-a sprijinit până la un loc mai ridicat, sub umbra unei sălcii.

         Peste vreo două ceasuri, a apărut docarul ce îl transporta pe președintele ceapeului, alături de care, de data asta, se afla organizatorul de partid, Aristide Ionașcu.

         – Ce faci aici, „domne” președinte? Așa se face revoluția agrară, la umbră?

         Inginerul a întors capul spre Ionașcu, dar a simțit o amețeală însoțită de greață.

         – Cred că o să rămâneți fără mine. Dar nu-i nicio pagubă. Tot erați dumneavoastră nemulțumit de munca mea, deși producția de anul a trecut a depășit-o cu 18% pe cea precedentă.

         – Știi bine că nu eu am spus asta, ci secretarul județean cu probleme agrare, i-a ripostat activistul, deși în ședință dăduse vina pe inginer, e drept citându-l pe secretarul județean.

         – Cunosc cum s-a întâmplat, dar conflictele dintre cei mari nu trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor din teritoriu, care duc greul muncii în agricultură.

         – Bine, lasă acum! Dar ce ai de gând, nu te ridici? a insistat instructorul.

         – Ba da!

         Când Elian a încercat să se ridice a simțit că se învârte pământul cu el, apoi un sec în stomac și nu s-a mai putut abține, dând drumul vomei. Bine că a reușit să se întoarcă în partea opusă. Președintele Bălțatu l-a chemat pe tractoristul cel mai apropiat și i-a zis:

         – Lasă prășitoarea și du-te în grabă la sfat și spune secretarului să cheme salvarea!

         – Nu e nevoie, tovarășe președinte! Deja mă simt mai bine, mai ușurat; nici amețeală parcă nu mai am ca la început. Am mai pățit așa ceva. V-am și spus, dar nu m-ați crezut.

         – De ce nu te-ai dus la doctor? a intervenit organizatorul de partid.

         – Fiindcă eram în campania însămânțărilor de primăvară, mai înainte în timpul recoltărilor de toamnă și ați fi considerat că trag chiulul, că mă sustrag de la îndeplinirea sarcinilor de partid cu privire la înfăptuirea revoluției agrare…       – Dar cum de ți se întâmplă tocmai în campanie? parcă nu credea activistul.

         – Asta nu știu nici eu, dar o să întreb medicul. De data asta, mă voi duce la spital chiar dacă sunt în campanie agricolă.

         Președintele și instructorul au urcat în… atelajul lor și au plecat. Inginerul a luat-o la pas în urma tractoarelor și a apreciat pozitiv lucrarea.

         – Bădine, lasă-i ușor că e timp și lucrează bine. Mă duc dincolo de crâng ca să văd cum merge treaba acolo și am să trimit câțiva cu sapele aici pentru a interveni unde nu a ajuns prășitoarea.

         – Domne inginer, așezați-vă la umbră; lăsați că mă duc eu. Acum v-ați mai revenit, dar erați ca pământu-ăla din Sudomul Măgurii, din care fac femeile țeste la Ropotin.

         – Bine, mulțumesc, Bădine! și s-a așezat din nou Elian, încercând să se veselească pe seama comparației făcute de Bădin.

         Seara, a fost transportat direct acasă de către tractoristul Vasile, care locuia în apropierea sa. Nu a mai participat la obișnuita ședință de plan, care stabilea programul de lucru pentru a doua zi.

         A avut însă surpriza de a nu o fi găsit acasă pe Emilia și nu-și explica situația. S-a întins pe pat fără să fi aprins lumina. Dar s-a ridicat îndată pentru a porni televizorul. Nu observase că nu era curent electric. S-a dus din nou pe pat și a încercat să adoarmă. Nu a reușit. Atunci, s-a lăsat pradă evenimentelor din jurul casei. A auzit rațele tot mai gălăgioase, apoi porcul guițând de foame.

         L-au cuprins gândurile. Cu un an și jumătate în urmă, reușise să vină inginer în satul său, unde deja Emilia era farmacistă. A izbutit să pună la punct gospodăria părinților, decedați în urmă cu doi și, respectiv, trei ani. Pentru grija gospodăriei, îl ajuta un vecin pensionar care venea la prânz și punea apă porcilor și păsărilor. Seara, nu era nevoie, fiindcă Emilia ajungea acasă devreme. Numai el ajungea, de obicei, după căderea întunericului.

         S-a gândit să se ducă să dea mâncare rațelor și porcului; găinile deja se urcaseră în păhui. S-a răzgândit însă când a simțit un frison după transpirația abundentă care îl năpădise și o simțea încă rece pe spinare.

         Stând lungit pe pat în semiîntunericul camerei, auzea mișcările de pe șosea, care trecea pe sub una dintre ferestrele casei sale. La un moment dat, a auzit, după un tropot de cal:„Ușor, Puiule! Brrr! Huo, n-auzi!” Era vocea președintelui. „Să știi că au venit la mine ca să vadă cum mă simt!”, și-a zis el . Îndată, a auzit un glas vesel de femeie, în care a recunoscut, nu cu greu, vocea Emiliei. A urmărit în continuare: docarul a plecat, soția sa a intrat în curte, unde a fost întâmpinată de rațele flămânde și gălăgioase, care se postaseră în dreptul scării.

         A intrat în casă murmurând ceva și a dus mâna la întrerupător.

         – Nu e lumină, a spus el.

         – Vai, ce m-ai speriat! a tresărit ea. Dar tu aici și rațele, porcii…

         – Nu pot să mă ridic. Se învârte casa cu mine. Mâine mă duc la medic sau îmi aduci tu o trimitere pentru policlinică. Îi spui tu simptomele și știe medicul unde trebuie să ajung.

         – Dacă știam îl aduceam la tine aici; am fost împreună…

         – Unde?

         – La plantat roșii, ardei, vinete, varză timpurie…

         – Cine v-a chemat?

         – Ionașcu. A veni peste noi cu concluzia pregîtită: că avea dreptate secretarul general că și noi am putea să ne aducem contribuția la revoluția agrară. Numai că el a fost mai direct: „Uite cum stați degeaba. Nici un cumpărător de medicamente, nici un bolnav… Lumea satelor nu are timp… să se îmbolnăvească. Avea dreptate conducerea superioară de partid…” Și ne scoase pe toți: eu. medicul, femeia de serviciu, căruțașul și, când am ajuns acolo, erau la muncă elevii de-a opta, cadrele școlii, gestionarii de la cooperativă, de la mat, cei de la poștă… Ce-o  fi ieșit nu știu; ei n-au zis nimic de rău, dar nici mulțumesc.

         – Inginera era cu voi?

         – Da. Și președintele, și instructorul de partid, dar ăștia au plecat și s-au întors acum, spre seară. Ei m-au adus până la poartă.

         – Cum ți s-a părut munca la câmp?

         – E obositoare; mâine nu aș putea s-o iau de la capăt, cum faci tu zilnic. Vai, să nu uit să iau un calciu-magneziu ca să nu fac febră musculară, și s-a și dus la dulap.

         – Da, ai grijă! Tu nu ești obișnuită.

         – Dar tu te simți mai bine?

         – Nu ți-au spus ei? Mi-a venit rău în câmp…

         – Nu, nu mi-au spus nimic. N-or fi știut.

         – Cum să nu fi știut? Au plecat de lângă mine; era să vomit peste ei.

         -?! a rămas pe gânduri Mile, cum i se adresa el uneori.

         – Ei au alte treburi, n-or să-mi ducă mie grija, a murmurat Elian zgribulindu-se.

         – Îți fac un ceai și îți dau o pastilă de…

         – Fă-mi un ceai, dar pastilă  nu iau până când îmi va prescrie medicul un tratament.

         A doua zi, Elian a încercat să se ridice, dar a căzut lângă pat. Emilia i-a adus medicul acasă. După un consult minuțios, însoțit de multă nedumerire manifestată prin încruntări și ridicări de sprâncene, medicul s-a pronunțat:

         – Trebuie să mergi la Regional. Acolo îți vor putea face analizele medicale și te pot consulta mai mulți medici specialiști, care vor stabili un diagnostic exact.

         Apoi a trecut la masă și a scris biletul de trimitere, între timp discutând în șoaptă cu Emilia.

         – După dumneavoastră, ce afecțiune ar putea să aibă? a întrebat ea curioasă.

         – Eu cred că este un complex de afecțiuni care s-au întrunit în organismul său, pe fondul unei oboseli accentuate, care tinde spre epuizare.

         – E grav?

         – După mine, nu. O perioadă de odihnă și un tratament adecvat îl vor face apt de muncă, după un regim judicios. Se pare că și-au dat mâna o nevroză depresivă și recidiva unui ulcer, a mai zis el în timp ce era condus pe scări de către Emilia.

         – Ce recidivă? El nu a avut un ulcer declarat, știți bine, a protestat ea.

         – Dar avea o gastrită?

         – Da!

         – Asta a evoluat spre ulcer; a crescut leziunea pe fondul oboselii determinată de suprasolicitare, al stresului, al lipsei regimului alimentar și al multor alți factori… De, fapt sunt destui medici specialiști care nu recunosc așa zisa gastrită și o numesc direct ulcer, fie și în fază incipientă.

         La spital, diagnosticul a fost confirmat după mai multe analize și diverse examinări din timpul internării. Numai că principalul diagnostic a fost numit „reacție nevrotică”, pentru care neurologul i-a prescris o perioadă de odihnă într-o stațiune montană și un tratament medicamentos adecvat; avea însă și un „ulcer duodenal cu nișă”, pentru care i-a fost recomandat un regim alimentar sever și un tratament specific. Ppentru moment, i-a fost acordat un concediu medical de 15 zile.

*     *

         După un șir de audiențe, între care ultima la Comitetul Județean de partid,

sindicatul i-a oferit un bilet de tratament la Sinaia, pentru luna iulie. Înainte de a fi ridicat biletul, care era de familist, a anunțat bucuros soția. A fost însă întâmpinat cu un refuz total, sub motivul că  ei nu-i place la munte, „unde este plictiseală”.

         – Atunci mă duc să-mi iau biletul și voi merge singur, dacă nu vrei.

         – Sigur că da, puișor! Am toată încrederea în tine și sunt convinsă că te vei însănătoși. Iar eu voi merge cu Lori la mare; a promis că va procura ea bilete prin… verișorul ei.

         La Sinaia, Elian a fost cazat la Vila Păltiniș, într-o cameră cu trei paturi. Ceilalți doi erau Octavian Nedelea, un economist, și Paul Leotescu, un electrician, ambii din Ploiești.

         Încă din prima zi, când au hotărât să-și zică pe nume și la pertu, Elian și-a făcut o impresie despre colegii săi de cameră din prima zi. Primul, Octav, cum se recomanda el, era pus pe distracții, mereu cu ochii după femei; habar nu avea de tratamentul prescris. Apoi a aflat că era despărțit de soție, cu care avea un copil, pentru care plătea pensie alimentară. Electricianul, Paul, se afla la polul opus: serios, punctual, respectuos și se ținea de tratament cu sfințenie, ceea ce nu înseamnă că nu-i plăceau glumele bune și să nu se distreze. Dar făcea totul în limitele bunei cuviințe și ca un bun familist.

         A doua zi, la masa lor de patru locuri a mai apărut o doamnă tânără: brunetă cu ochii verzi, cu un corp de… Șeherezada, cum avea să aprecieze Octav, foarte zglobie și cu o personalitate semeață. Curând și-au dat seama că fusese invitată la masa lor de către Octav.

         În ziua următoare, situația s-a repetat, iar seara Elian și Paul s-au trezit cu Octav că le face o propunere:

         – După cină, vă mai plimbați și voi până pe la ora 22-23; aș vrea să fiu singur în cameră.

         – Singur sau cu bruneta? nu s-a abținut Paul.

         – Rămâne de văzut…, a râs cu subînțeles Octav.

         – Păi, voi nu ați stabilit? Eu am mai văzut un caz de-ăsta, anul trecut, la Predeal. A mințit-o că o invită la un joc de remi cu colegii din cameră. Când s-a văzut deja numai cu el, a început să țipe. „A vrut să mă violeze!”, a motivat apoi când vecinii au sărit ca să o… salveze. L-a costat zece mii de lei pe individ, care era căsătorit, avea doi copii și era secretar de partid într-o fabrică de mobilă – ziceau unii, alții susțineau că era securistul fabricii – , dar, cel mai tare, omul se temea să nu afle amanta, care venise cu el în stațiune și se afla, în momentul cu pricina, la proceduri, fiindcă ea era chiar bolnavă.

         – Nu cred că e din alea; este femeie necăjită, despărțită de soț de aproape un an, are și un copil…

         – Bine, atunci! De acord, domne inginer? a cerut electricianul încuviințarea lui Elian.

         – Da, da! a zis acesta mai mult absent la discuție.

         După cină, Elian și Paul s-au așezat pe o bancă aflată nu departe de intrare, între chioșcul de ziare și cel de loz în plic. L-au văzut pe Octav când a trecut cu ea spre centru, iar peste puțin timp înapoi, spre vilă.

         – Cred că reuși Octav să o lămurească pe Adina, a presupus electricianul.

         – Ce să lămurească și pe cine? a tresărit Elian, care nu fusese atent nici de data asta.

         Paul a trebuit să-i explice despre ce e vorba. Elian a înțeles abia acum ce se întâmpla în jurul său și a zâmbit. După ora 23, când tocmai începuseră să cadă picături de ploaie, au mers în cameră. L-au găsit pe Octav sforăind de unul singur în patul său. S-au mirat, s-au privit întrebător și s-au culcat în liniște.

         Dimineața, l-au luat la întrebări pe Octav:

         – Cum a fost? a îndrăznit Paul.

         – Ca dracu! Îmi venea s-o omor…

         – De ce? a devenit curios Elian.

         – Nici n-a vrut să intre aici, a strâns din dinți Octav.

         – Cum așa? a râs Paul.

         – Am încercat să o mint că sunteți și voi și o să jucăm cărți, că se lăudase că știe să și ghicească.

         – Și?

         – Mi-a dat o palmă de mi-a mutat maxilarul; totodată, mi-a strigat „mincinosule, nu-ți e rușine?!”, a mai adăugat Octav în timp ce își pipăia bărbia.

         – Lasă, nu se cunoaște; dar ce se întâmplase? a zis electricianul.

         – Vă observase pe voi nu departe de poartă, pe o bancă. Asta mi-a spus ea, dar eu habar nu aveam de prezența voastră acolo. Că n-ați putut și voi să fi mers în altă parte, sau s-o fi luat în sens invers…

         – Lasă că vă împăcați voi, a fost binevoitor Paul.

         – Alta e treaba. Cred că încep să înțeleg ce e în capul ei: nu vrea cu mine și gata!

         – Și te dai bătut? Mai e până când plecăm.

         – Se vede că nu te pricepi la femei. Ea nu e din alea ușoare, că asta m-a și îndârjit; nu se uită la bărbați pentru a trăi clipa. Ea vede mai departe, privește în viitor, constatase Octav.

         La masa de prânz au venit totuși împreună. Dar ea a fost foarte reținută. Toată după-amiaza au fost văzuți unul lângă altul, dar ea mereu cu privirea spre Elian și Paul.

         Seara, „cei trei crai”, cum îi botezase chiar ea, au discutat din nou.

         – Vă dau o știre bombă, i-a întâmpinat Octav. Mi-a spus că până acum nu a cunoscut alt bărbat în afara soțului de care s-a despărțit. Acesta are de ispășit vreo patru ani de închisoare pentru delapidare. Lucra în cooperație și, bizuindu-se pe fratele ei, mare secretar de uteceu la județ, a băgat mâna adânc în averea statului. Iar acela, în loc să-l ajute, a îndemnat-o pe sora sa spre divorț, dacă tot se plânsese că o cam bătea.

         – Și ai crezut tot ce a spus, dacă zici că asta e bombă, nu?, s-a îndoit Paul.

         – Ce, nu e de crezut?

         – Păi ce-ai spus tu se întâmplă mereu, chiar la case mai mari.

         – Mai e ceva. Acum îmi dau seama că pe mine mă folosește doar ca mijloc de legătură. Mi-a mărturisit că-i place de Elian, „un om blajin și cu multă suferință în suflet”, cum îl aprecia ea. Cică s-a îndrăgostit de el, rău de tot, de la prima vedere.

         Elian și Paul au izbucnit în râs, încât nu se mai puteau opri.

         – Asta da bombă! a spus Paul și iar au râs.

         – Pe cuvântul meu! Nu vă mint. A mai zis că lui i-ar ceda din prima seară și a lui ar rămâne, pe viață.

         A urmat altă rafală de râs.

         – Dar dumneata ai suportat situația asta? Eu credeam că ai mare succes la femei, zău!, l-a încurajat Paul.

         – Nu mi s-a întâmplat în viața mea așa ceva. Ba chiar am fost agățat de femei…

         – Poate erai mai tânăr, a găsit o explicație Elian.

         – Nu chiar. La ultimul revelion s-a lipit una de mine, încât abia am scăpat de ea.

         – Eu zic să mai insiști! l-a îndemnat Elian.

         Timp de două zile nu au mai abordat subiectul. A treia zi, Octav a rămas împreună cu ei, iar Adina cu colegele ei de cameră. În altă seară, au atacat problema din nou. Cel mai înverșunat s-a dovedit Octav.

         – Domne inginer, hai să facem o probă ca să vedem dacă ne fraierește sau într-adevăr este îndrăgostită de dumneata!, l-a provocat Octav pe Elian.

         – Nu mă amestec în treburile voastre; eu am nevastă și copil. Astă seară vreau să vorbesc cu ei la telefon, avem înțelegere.

          – Doar n-o fi foc! Ce-o să se întâmple dacă o chemăm aici și stai de vorbă cu ea? a insistat Octav. Vreau s-o văd și eu cum se comportă în alte condiții.

         – Numai eu cu ea?

         – Da! s-a mirat de întrebare Octav.

         – Ai auzit ce spunea Paul? L-a costat pe-acela zece mii de lei ca să scape de gura acelei femei. Precis că nici nu avea atâta salariu…

         – Dar pe bancă, afară, ai accepta o discuție în doi? N-o să te mănânce…

         – Ca să vă fac hatârul, poate că da! a zis Elian în doi peri.

         În ziua următoare, după cină, cei trei s-au așezat pe banca de lângă poarta vilei. Ea a trecut cu prietenele la plimbare. După un timp, Octav și Pavel s-au ridicat și au luat-o după grupul Adinei.

         – Nu mergeți cu noi? li s-a adresat Octav.

         – Unde?

         – Ca să vedem feeria de lumini de la Peleș, a răspuns Octav.

         – Nu mergem; e departe și târziu, s-a grăbit ca să răspundă Adina.

         – Cum doriți, a făcut pe indiferentul Octav.

         – Prietenul vostru nu merge?

         – Are înțelegere cu soția pentru o convorbire telefonică și, după aceea, a zis că se duce în cameră, a lămurit-o Paul.

         Adina a trecut în fruntea grupului său și a mărit pasul, în timp ce le spunea ceva.

         L-au găsit pe Elian singur pe bancă și frământat de gânduri. Adina s-a desprins din grup și s-a așezat lângă el.

         – Ești supărat sau doar mi se pare mie?

         – Poate puțin îngrijorat.

         – De ce? și căuta mereu, în mod vădit, să-i prindă privirea.

         – Abia ce-am vorbit acasă și…

         – Nu-s toate bine?

         – Ba da, numai că Dănuț s-a înțepat și…

         – Mama lui nu l-a dus la medic, la dispensar?

         – Păi…, soția a plecat deja la mare, deși eu știam că trebuia să plece mâine. Copilul e la părinții ei.

         Adina a tăcut. Momentan, nu știa ce să spună. Nu putea să se pronunțe cu privire la grija de mamă; apoi, și-a adus aminte că are și ea un copil.

         – Ce pot să spun? Și eu am un copil și l-am lăsat tot cu părinții mei. Numai că al meu nu are tată; e în pușcărie, a mâncat niște bani ai statului, cu gândul că-l va scăpa fratele meu, care însă mi-a cerut să plec imediat de la el.

         – Dar câți ani ai, încât ai avut timp ca până acum să le faci pe toate astea?

         – Am început devreme. La 18 ani, eram deja căsătorită…

         – Ai fost harnică la măritiș, din câte îmi dau seama…

         – Fostul soț s-a ținut de capul meu, până când am fost nevoită să las liceul și să mă căsătoresc. Credea că o să aibă sprijin din partea fratelui meu.

         – Fratele a fost de acord cu căsătoria?

         – Nu, iar când a aflat că sunt gravidă l-a chemat pe șeful lui Gigi și au stabilit ce trebuia făcut.

         – Liceul l-ai mai terminat?

         – Da, la seral.

         – Mare păcăleală ai pățit!

         – Lasă că plătește acum pentru tot ce a făcut. Dar tu de ce ai venit fără nevastă aici? Cauți alta?

         – Poți să crezi asta?, a râs Elian.

         – Crezi că ea îți va rămâne credincioasă la mare? Nu te va înșela?

         – Vouă, femeilor, numai la așa ceva vă zboară gândul. Tu ai venit aici cu gândul la vreun bărbat?

         – Da, și l-am găsit.

         – Care e acela? s-a păcălit cu întrebarea Elian.

         – Tu!

         – Îți dai seama ce vorbești?

         – Daaa! Ești mai singur decât mine, dar nu vrei să crezi ori nu-ți dai seama; n-a avut cine să-ți deschidă ochii. Ia spune drept, nu te frământă deloc problema căsniciei tale?

         – Dar eu nici nu mi-am pus vreodată problema asta. Cum poți să vorbești așa? Nici măcar nu mă cunoști, e prima dată când stăm de vorbă, și a încercat să se ridice.

         – Nu te supăra, dar eu te studiez de când am venit și am dat cu ochii de tine. Mi-a fost de ajuns să-ți prind o dată privirea și am intrat în sufletu’ tău; acolo am găsit multă jale, de care mintea ta nu are habar, fiindcă e învăluită cu vorbe dulci și este preocupată de alte lucruri, pe care le crezi mai importante, fiindcă te iau alții de pe urmă. Te-am citit și după față, cum m-a învățat bunica; dacă m-ai lăsa, ți-aș citi și în palmă și ai afla tot viitoru’ care te așteaptă, căci trecutu’ l-ai trăit, da’ nu l-ai văzut.

         – Ce vorbești? Tu umbli cu chestii d-astea, băbești, cu vrăjitorii…, că nici nu știu cum să le calific.

         – Da, da! Ai să-mi dai dreptate, dar tare mă tem că va fi prea târziu. Dacă mi-ai fi alături, ție aș putea să-ți îndrum pașii toată viața. Acum ți-i îndrumă ea, cum îi e voia.

         – Nu mai vorbi prostii! Cu soțul tău de ce nu ai procedat așa?

         – Ți-aș spune tot, dar e taină lungă. În primul rând, fiindcă nu-l iubeam, apoi nici nu știam ce știu acum, bunica m-a-nvățat dup’ aia. Pe atunci îmi zicea

„învață carte, că astea s-au dus acum!”.

         – Ia mai lasă-mă în pace cu bunica ta, și iar Elian a încercat să plece.

         – O să te las. Sunt convinsă că nu mă crezi, că așa sunteți voi ăștia, intelectualii. Dar, când vei ajunge acasă, să fii atent la unele aspecte ale căsniciei tale! Să faci asta neapărat, chiar de-o fi nevoie să mai neglijezi serviciul.

         – Cum o să-mi neglijez serviciul?! Ce vorbă e asta?

         – Simplu de tot, dacă mai mult nu vrei. Cum ar fi dacă, într-o zi, în loc să te duci la serviciu la ora cunoscută, te-ai duce ca să vezi ce face ea. Sau invers, pleci de la serviciu la o oră neobișnuită și…

         – Hai, lasă-mă cu prostiile tale! și a și plecat de data asta.

         Se apropia și un nor negricios, care, peste puțin timp, avea să sloboadă o ploaie repede și rece.

         Elian s-a dus în cameră și s-a trântit pe pat. Nu-l părăseau gândurile. Îi treceau prin minte fel și fel de scene sugerate de Adina, dar își amintea și altele din trecut pe care, până acum, nu le luase în seamă. „Oare o fi ceva adevărat din tot ce spunea! Nu avea de unde să știe… vrăjitoarea asta. Sunt doar închipuiri ale ei. Ha? Așa să fie? Dar de ce o fi insistat doctorul de aici cu întrebări privitoare la raporturile din familie, apoi, concret, despre conviețuirea cu membrii familiei?!”

         Au venit colegii de cameră. Erau uzi până la piele. Electricianul s-a plâns  că, după baia de plante, numai asta nu-i trebuia; și se ștergea aprig cu un prosop de in.

         După ce s-au schimbat, au început să-l descoase pe Elian cu privire la discuția cu Adina. Concluzia?

         – Să știți că Elian are dreptate. Asta e un fel de vrăjitoare, a conchis Paul.

                                               *     *     *

         După ce a ajuns acasă, Adina a devenit o fire foarte închisă. Nu ieșea din casă decât pe drumul până la serviciu și înapoi. Colegele de la ujcap, unde era secretară, ar fi zis că nu sunt luate în seamă, „dar, până acum, parcă era alta”. A aflat și fratele, promovat secretar județean de partid pe probleme agrare. Acasă, doar răspundea la întrebări, adesea doar cu „da” și  „nu”. Nici de copil nu prea se mai interesa, ba chiar nu-i plăcea că o cam deranja cu atâtea întrebări.

         Toate astea până într-o zi, când mama ei a luat-o la întrebări:

         – Fato, ce ai ?

         – Nimic. De ce întrebi?

         – Parcă ți-am tors pe vorbă. Ce, aștepți să-ți scot vorbele cu cleștele? Ce-ai pățit pe unde-ai fost? Ți-a luat graiul?

         – Ce să vorbesc cu matale? N-am ce.

         – Nu ți-a mers bine pe-acolo? Ți s-au înecat corăbiile de stai ca curca plouată? Ai plecat voioasă, cu gânduri mari, și-acum te văd, târlă pe mârlă, cu capu-n pământ.

         – N-am motive să fiu altfel.

         – Înseamnă că ți-a mers rău, nu ți-au ieșit ploile? Vezi că astăzi vine frate-tău și vezi tu pe dracu, dac-ai sta tot ca o curcă plouată!

         – Lasă că abia îl aștept…

         – Vrei să-i spui număi lui?

         – Nu, dar mata n-ai înțelege.

         – Bine! O să înțeleagă el.

         Fratele Adinei, Adrian Pârlac, a ajuns spre miezul nopții. Cu toate astea, atât mama cât și sora s-au sculat și l-au primit cum se cuvenea. Numai că, de oboseală, nici n-a mâncat cine știe ce, nici de discuții nu a avut poftă.

         A doua zi dimineața, la cafea, pentru că aflase că apoi își va face de lucru pe la unitățile agricole din apropiere, mama a atacat problema:

         – Ia vezi ce-are soră-ta de stă număi cu nasu-n pământ de când a venit; mie nu vrea să-mi spună.

         Adi i-a aruncat o privire. Aceasta a zâmbit:

         – Nu am nimic. De-ale mamei…

         – Ba te văd eu că nu ești în apele tale. De-aseară am observat că te apasă ceva. Ai necazuri pe la serviciu?

         – Nu, frate, nu! a zâmbit ea.

         – Atunci ce nu ți-a ieșit cum ai vrut tu?

         – Ei, lasă asta! Mata nu poți să faci nimic…

         – Nu se știe!

         – M-am îndrăgostit de unu și nu m-a băgat în seamă.

         – Cine e ăla? Ce motive are? Făcea vreo deosebire de etnie?

         – Nu e de aici. Cică e din Oltenia, comuna Marinești. Ar fi însurat, are un copil…, zice el.

         – Păi altceva mai bun n-ai găsit?

         – Știu sigur că nevasta îl înșeală, dar el parcă ar fi legat la ochi.

         – De unde știi tu?

         – Am… dedus, cum m-a învățat bunica, am ghicit în ochii lui triști…

         – Ți-am spus să te lași de prostii d-astea!

         – Dacă nu mi-o ieși nici acum, nu o să mă mai auzi nici vorbind.

         – Ei, și dacă n-o vrea, nu vrea și gata! Dragoste cu sila nu se face…

         – Așa este, dar e păcat de el.

*     *     *     *

         În anul următor, Octav a ajuns într-o delegație la fabrica de transformatori din Frâncei. Și-a adus aminte că, nu departe, se afla localitatea Marinești, comună mare, unde era inginer agronom Elian. A sunat la ceape și l-a găsit. Bucuros, Elian i-a trimis mașina sa cu contabilul unității la volan ca să-l aducă.

         S-au întâlnit bucuroși și Octav a fost oprit la masă. Au discutat câte și mai câte, inclusiv despre Adina și apucături le acesteia. Când Mile era la bucătărie, Octav i-a atras atenția:

         – Putem vorbi chestii d-astea față de doamna?

         – Știe totul, eu i-am povestit amănunțit, a recunoscut Elian.

         Emilia tocmai venea cu tava de friptură, din care urmau să servească.

         – Doamnă, să nu vă faceți impresia că noi ne-am destrăbălat pe-acolo în ultimul hal. Chestia cu Adina a fost un caz aparte, distractiv… De fapt, eu am încercat să fac… o cucerire, dar nu mi-a ieșit. Elian a fost cel mai cuminte bărbat din câți am văzut.

         Emilia a zâmbit cu subînțeles, l-a privit pe Octav pe sub sprâncene, în timp ce Elian căuta sifonul pe sub masă, apoi a zis:

         – Sunt sigură; putea să rămână și neînsurat, dacă nu eram eu mai îndrăzneață.

         Au râs cu toții, dar Elian nu s-a simțit chiar măgulit. Au discutat în continuare chiar și despre vreme. Octav s-a ridicat pentru a pleca la hotel.

         – Nu se poate! Rămâi aici și, dimineață, te duc eu.

         – Bine, mulțumesc, dar e deranjul prea mare, a acceptat Octav.

         Nu a mai durat mult și au trecut la culcare, fiindcă atât Octav, cât și Elian erau obosiți. Elian, ca de obicei, Octav, după un drum lung și o zi de muncă cu documente privind un contract, care a presupus atenție sporită.

         Înainte de a fi intrat în așternut, Octav s-a trezit că ușa s-a deschis brusc și a intrat Emilia.

         – Ți-am adus o cană cu apă, poate îți vine sete peste noapte.

         Apoi, a făcut o piruetă și s-a întors spre ușă, timp în care capotul i s-a descheiat lăsându-i gol piciorul drept de la șold în jos. A închis ușa zâmbind cu subînțeles și cu privirea spre el.

         Octav s-a fâstâcit, somnul i-a dispărut; s-a tot perpelit în așternut până târziu. La un moment dat a simțit mișcare în antreu. A devenit mai atent. Ușa s-a deschis încet și a simțit pași ca de felină apropiindu-se de patul său, precum și mirosul parfumului perceput mai înainte. Octav a sărit în mijlocul camerei cu mâna spre întrerupător. Ea i-a prins-o și a strâns-o la pieptu-i generos.

         – Ce faci, ce cauți aici?

         – Pe tine te caut. Vreau să știu ce văd toate femeile la tine.

         – Ce femei, ce tot spui?

         – Lasă că știu eu; mi-a spus Elian tot.

         – Soțul tău nu e omul care să merite asemenea gest necugetat din partea ta…

         – Dar nu e necugetat. Dimpotrivă, m-am gândit bine.

         Octav a reușit să aprindă lumina, apoi s-a îmbrăcat și a ieșit. Ea s-a întins lascivă pe patul de pe care se ridicase Octav.

*     *     *

                                                        *     *

         În toamna anului următor, înainte de Ziua Recoltei, în Capitală a avut loc o ședință plenară de partid care a dezbătut aspecte din agricultură și despre asigurarea materiei prime pentru industria alimentară și industria textilă. Au participat specialiști și activiști din țară, președinți de la unități agricole fruntașe și toți secretarii de partid pe probleme de agricultură. Între aceștia s-a aflat și Ionașcu Aristide, promovat nu de mult ca unul dintre activist al secretarului de județ cu agricultura. La masă s-a întâlnit cu Adrian Pârlac, cu care fusese coleg, cândva, la școala de partid.

         Până la reluarea ședinței au povestit din viața și activitatea lor.

         – Unde-ai fost înainte de promovare? a fost curios Pârlac.

         – Organizator de partid într-o comună din Oltenia, cu producții bune, specialiști excelenți și oameni harnici. Se numește Marinești și se află la nici șapte kilometri de sediul cuascului din Frâncei, pe o vale foarte mănoasă…

         – Uite cum găsim puncte comune. Acolo aveți un inginer pe care l-a cunoscut sora mea…

         – Poate Elian Popescu?

         – Exact!

         – E vai de el, îi plângi de milă.

         – Păi ce-a pățit?

         – L-a părăsit nevasta. Era farmacistă, dar vai de capul ei! A trecut prin patul multora până să afle el.

         – Dar chiar o fi aflat?

         – Unii spun că i-ar fi spus tocmai ea. Și, de atunci, el s-a îmbolnăvit. A fost internat pe la neurologie, ar fi încercat să se sinucidă. E rău de el, ce mai. Eu l-am ajutat să se pensioneze medical.

         S-au îndreptat amândoi spre sala de ședințe, fără a mai spune ceva.