https://blog.revistaderecenzii.com

ÎNTÂLNIRE ÎNTÂMPLĂTOARE

(Scenetă dedicată mediului școlar)

                                    P E R S O N A J E L E:

                                    – RADU

                                    – MIHNEA

                                    – DIRIGINTELE

                                    – BĂLEA

                                    – ANGHEL

                                    – PANDELE

                                    – ALINA, ANETA, ELENA – eleve

                                    – BĂTRÂNUL.

Scena I

                        – În fața unei cafenele, doi bărbați purtând serviete;

                        – Radu, Mihnea.

            – RADU (surprins, bucuros): Mihnea! Nu-mi vine să cred, tu să fii?

            – MIHNEA (la fel de surprins): Radule! (Se îmbrățișează cu căldură.)

            – RADU (îi ține o mână pe umăr și îl privește de sus în jos): De când nu te-am văzut?

            – MIHNEA: De când nu te-am văzut nici eu pe tine….

            -RADU (râzând): Tot nostim ai rămas.

            – MIHNEA: De la terminarea liceului nu ne-am văzut, fiindcă fiecare a apucat drumul său: tu ai mers la studii economice la Timișoara, eu am preferat dreptul internațional la București.

            – RADU (devine curios): De unde ai aflat? Uite că eu nu știam despre tine.

            – MIHNEA: De la soție; ea ține o legătură mai strânsă cu foștii colegi. Dar am fost și la întâlnirea de zece ani de la absolvirea liceului.

            – RADU (în timp ce se gândea în altă parte): Foarte bine, da, da! (Apoi:) Eu o cunosc pe soția ta?

            – MIHNEA (surâzând): Dacă nu ți-ai uitat colegii, desigur. Este Gina, colega noastră, șefa clasei…

            – RADU (surprins): Aaaa, șmechere! Trebuia să-mi fi dat seama; cam de prin a VIII-a îi purtai sâmbetele… (la care râde cu subînțeles). Bine, dar hai să intrăm undeva ca să mai stăm de vorbă! Bine’nțeles, dacă ai timp; eu pot să mai stau cu tine cam încă o jumătate de oră (privindu-și ceasul).

            – MIHNEA: De acord, tot mi s-a făcut sete…

            – RADU (puțin surprins): Ce, ești amator de tării, vrei la un restaurant?

            – MIHNEA (cu un gest dezagreabil): Aș! Nu le-am suportat niciodată și nu-i suport pe băutori! Dar uite cafeneaua asta aici!

Scena a II-a

                        – Interior de cafenea. Doar la o masă un bătrânel își bea cafeaua și abia se vedea de după ziarul a cărui lectură îl absorbise total, iar mai încolo doi tineri discutau despre un meci. În treacăt, ospătărița le-a preluat comanda și le-a adus la masă un ceai și o cafea;

                        – Radu. Mihnea.

*     *

            – RADU: Așaaa! Vasăzică, tu ai terminat dreptul internațional…, ori, la București ziceai?

            – MIHNEA: Da. Apoi am urmat un doctorat în Spania și am primit misiuni pe lângă ambasade ale noastre din America Latină.

            – RADU (admirativ): Frumooos! Iar Gina, soția ta?

            – MIHNEA:  Tot dreptul a absolvit, însă civil. A fost și ea cu mine, dar, de când s-au mărit copiii și a intervenit grija școlii, a preferat să rămână în țară. Este aici, în București, unde avem domiciliul.

            – RZADU: Câți copii aveți?

            – MIHNEA: O fată și un băiat. Fetița este în clasa a IV, băiețelul întra I. Dar tu ce faci, îmi iei interviu? Spune și tu despre tine! (După o scurtă pauză🙂 Măi, ce întâmplare! Să ne întâlnim noi, după atâția ani, în felul ăsta…

            – RADU: Hai să-ți spun eu una bună! Îl mai știi pe Vasi,  colegul nostru?

            – MIHNEA: Bineînțeles!

            – RADU: Ce zici, nu-l văzusem, ca și pe tine, de la terminarea liceului. Acum o lună, la Tokio, în holul hotelului, văd că cineva intra în lift când eu doar primisem cheia de la recepție. Mă grăbesc să prind liftul. L-am prins. Cine crezi că era individul?

            – MIHNEA: Cred că tocmai Vasi.

            – RADU: Exact! Ce zici de așa întâmplare? (Și au râs amândoi.) Ce mai știi despre alți colegi?

            – MIHNEA: Păi, cu excepția câtorva cazuri care nu au făcut studii superioare, mai toți colegii noștri au absolvit facultăți și ocupă locuri de muncă de mare răspundere. Dar să știi că și cei din prima categorie sunt foarte buni în branșa lor; unii chiar numărul 1. Michi și Ani, care s-au căsătorit imediat după absolvire, au câteva magazine, Alina, care ajunsese croitoreasă de lux, acum conduce o casă de mode,  Avramescu, devenit șofer de  tir, acum are firmă de turism… Toți trăiesc pe picior mare. Eu sunt doar slujbaș la stat. Uitasem să-ți spun că avem și doi aviatori, un marinar.

            – RADU (după ce l-a ascultat cu atenție și admirație): Ce vorbești! De fapt, nu e de mirare; noi am fost o  clasă bună și care a rămas relativ compactă din clasa a V-a până la terminarea liceului.

            – MIHNEA: Greșești! Din clasa I.

            – RADU: Ai dreptate! Da, da! Am avut și o învățătoare bună, și profesori buni. Ce să mai spun despre diriginte…, dirigul, cum îi ziceam noi.

            – MIHNEA: Opt ani ne-a mâncat sufletul… Ți-aduci aminte? „Nu uitați! Oricare om este liber, dar libertatea lui ține până acolo unde începe libertatea altuia!”

            – RADU: Lasă că a fost bun profesor, bun diriginte. Știi de câte ori ne repeta astfel de… citate; de aceea, le știm încă. Ne-a ținut în mână, cum zicea tata. Doar știi că noi am fost o clasă dificilă, după cum se exprima doamna de biologie. Era greu să ne păstrăm chiar și locurile din bănci… (Râsete.)

            – MIHNEA: Nu uit ora în care ne-a vorbit despre responsabilitate, mai corect, o paralelă cu libertatea. Separate – zicea dânsul – nu pot acționa pozitiv.

            – RADU: Eu cred că a fost definitoriu în formarea noastră faptul că am avut aceiași profesori, același diriginte, timp de opt-doișpe ani de zile. Au acționat și ne-au format într-un climat mereu pozitiv.

            – MIHNEA: Îți amintești – eu parcă îl am în față pe diriginte și îi văd mimica – după ce am intrat în clasa a IX-a și ne-a vorbit o oră întreagă despre importanța liceului în viața cetățeanului, pornind de la un citat extras chiar din opera patronului spiritual al liceului?

            – RADU (devine visător și reproduce): Desigur: „Ceea ce se învață în anii liceului constituie temelia cunoștințelor de mai târziu, pe care se dezvoltă specializarea, bineînțeles, în climatul etapelor ce se succed!” Parcă asta ne-a spus, nu cred că am greșit.

            – MIHNEA (melancolic): Așa este. Și ne repeta uneori, când considera că unii dintre noi tratau cu ușurință școala.   

            – RADU: Să știi că eu m-am gândit de mai multe ori la afirmațiile dirigintelui. Am citit și câteva cărți despre viața și activitatea savanților din care le culegea. Așa l-am convins și pe tata să aprecieze liceul și studiile liceale.

            – MIHNEA (în timp ce rotea pe masă ceașca de cafea, cu gândul departe): În cazul meu, nu a fost nevoie. Tata era convins. (Deodată, se înviorează:) Îți mai aduci aminte câte drăcii făceam, în special la începutul gimnaziului? (Scoțând din servietă un pachet de țigări:)Tu fumezi? (Întinde pachetul.)

            – RADU: Nuuu! Tu ai uitat ce ne spunea dirigintele? „Tutunul și alcoolul, cei mai mari dușmani ai sănătății tânărului!” Dar, ocazional, mai  pufăi câte una. M-am obișnuit pe la mesele de protocol, ca să nu rămân mai prejos… (Ia o țigaretă.)

            – MIHNEA: Dar tu nu mi-ai spus cu ce te ocupi.

            – RADU: Sunt ghid și comis-voiajor, la o companie de turism, totodată,  membru societar. Îmi place, am colindat toată lumea, în special Orientul. Îmi merge bine, trebuie să recunosc.

            – MIHNEA: Soția?

            – RADU: Am cunoscut-o în facultate. Ea nu este angajată, se ocupă voluntar de binefaceri în favoarea copiilor proveniți din familii dezorganizate. Uneori, mă însoțește în călătoriile mele. Noi locuim la Brașov, unde avem și sediul companiei. Vorbeam adineaori de năzbâtiile copilăriei. Îți mai aduce aminte de cea cu… trenul, în clasă, când ne-a prins dirigul? (Râd amândoi.)

Scena a III-a

                        – O sală de clasă cu bănci, catedră, cuier…, o confruntare între băieți și fete pentru câteva haine aruncate pe intervale;

                        – Dirigintele, Alina, Aneta, Lena, Bâlea, Anghel, Grup de fete, Grup de băieți.

*     *

            – DIRIGINTELE (intră inopinat, găsește larmă, rămâne nemișcat în cadrul ușii până când se așterne liniștea): Ce s-a întâmplat aici? De ce este atâta praf?

            – GRUP DE FETE: Băieții… (și nu s-a mai înțeles nimic).

            – DIRIGINTELE (ridică mâna): Gata, ajunge! Spune tu! (Indică o elevă.)

            – ALINA (spune cu voluptate, știind că dirigintele le vorbise despre alegerea locului și a momentului de joacă): Băieții s-au jucat prin clasă…

            – DIRIGINTELE: Hainele astea de ce sunt pe jos?

            – ALINA: Ei le-au doborât…

            – DIRIGINTELE: Cum a fost posibil? Lor nu le pasă?

            – ATENA: Numai de hainele lor; le-au ridicat, le-au scuturat și le-au pus la loc, pe cuier. Acestea sunt ale fetelor.

            – DIRIGINTELE: Cum au ajuns pe parchet?

            –  ELENA: S-au jucat „de-a trenul” și au doborât cuierul.

            – DIRIGINTELE: Care dintre băieți?

            – ANETA: Toți.

            – DIRIGINTELE: Cât de mare a fost trenul? Au avut loc toți?

            – ELENA: Nu a fost numai unul, au fost vreo trei trenuri.

            – DIRIGINTELE: Zăăău? (Pentru sine): „Dacă aflu … locomotivele, voi ști care sunt liderii informali ai grupurilor.” Atunci, locomotivele să iasă în fața clasei! (Doi elevi smeriți pășesc încet spre catedră.) Care este al treilea? Unde se ascunde… viteazul?  Nu are curajul răspunderii pentru faptele sale?

            – GRUP DE BĂIEȚI: Anghel, Anghel…

            – GRUP DE FETE (cu mai multă forță): Bâlea, Bâlea…

            – DIRIGINTELE: Bâlea să iasă în fața clasei! (În timp ce Bâlea se deplasa agale schimonosindu-se):

            – NÂLEA (încearcă să protesteze, dar, privindu-l pe diriginte, se lasă păgubaș pentru moment și iese mimând că plânge în fața clasei): Dar…

            DIRIGINTELE: Ce ai, Bâlea? Până adineaori ai făcut pe viteazul, trăgând după tine atâtea vagoane, iar acum te strâmbi în halul acesta?

            – BÂLEA (încercând să plângă): Eu n-u  a-m  f-o-s-t   l-o-c-o-m-o-t-i-v-ă…

            – GRUP FETE: Ba, da; ba da…

            – BĂLEA: N-u  a-m  f-ă-c-u-t  d-e-c-â-t   o  t-u-r ă.

            – DIRIGINTELE: Și câte tururi au fost?

            – BÂLEA: V-r-e-o  ci-n-ci…

            – DIRIGINTELE: Cine a mai fost… locomotivă?

            – GRUP FETE și BĂIEȚI: Anghel, Anghel…

            – DIRIGINTELE: Să iasă și Anghel!

            – ANGHEL (încearcă să protesteze): Dar eu am fost dat la o parte de către Pandele, după turul al treilea…

            – DIRIGINTELE: Așa e Pandele? De ce ai dat băiatul la o parte? Vino și tu alături de ei! (Pandele li se alătură celorlalți trei, cu capul plecat.) Prin urmare, așa? Facem pe vitejii, dar nu avem curajul răspunderii? Cum e, Anghele? Iar voi, ați ajuns mari…., locomotive ați ajuns! După ce că faceți voi prostii, îi mai târâți și pe alții după voi! Părinții voștri muncesc din greu ca să vă asigure o viață onorabilă, iar voi călcați în picioare munca lor. În loc să le aduceți bucurii, le risipiți munca; după ce faceți o prostie cât… un tren de mare, continuați cu a doua, mințind. (Îi scrutează cu o privire aspră, apoi, pentru sine): „Am ocazia să cunosc microgrupurile.” (Se întoarce din nou către ei): Ce-ar zice părinții voștri dacă i-aș chema la școală ca să afle de bravurile voastre?

            – PANDELE, ANGHEL, BÂLEA (deodată): Nuuu! Vă rugăm, nu! Ne luăm angajamentul…

            – DIRIGINTELE: Daaa? Bine! Atunci hai să rezolvăm între noi ca să nu-i punem pe drumuri și să le încărcăm ziua cu supărări pricinuite tocmai de către cei dragi dumnealor. De acord?

            – GRUPURILE: Daaa!

            – DIRIGINTELE: Ia treceți voi, locomotive, cu fața către ușă! Așaaa! Acum, să iasă vagoanele! Fiecare vă așezați în spatele locomotivei care v-a tractat! (Elevii execută mișcarea sub privirea atentă a sa. Observă că la un tren se ceartă două locomotive, la altă locomotivă, există fluctuație de… vagoane.) Atenție la mine, vă rog! Drepți! Vagoane, la dreap-ta! Vagoane, un pas lateral-dreapta, marș! (Apoi, adresându-se numai lor): Voi vă lăsați târâiți de ei la prostii? Călcați în picioare hainele colegelor? Niciunul dintre voi nu și-a dat seama că o astfel de joacă poate produce neplăceri și chiar pagube? Acum, de la fiecare tren, câte unul ia o haină, merge cu aceasta afară și o curăță. Executarea! (În timp ce ultimul elev din fiecare coloană prinde o haină spre plăcerea și bucuria fetelor, se îndreaptă spre locomotive, îi măsoară cu privirea și le spune): În numele vostru și al vagoanelor pe care le-ați tractat, cereți, vă rog, scuze fetelor! (Ei nu dau curs invitației): Haideți, haideți! Nu cumva vă este rușine? (Elevii ezită în continuare.) Haideți, altfel vă cer și să le sărutați mâna! (Pe rând, văzând figura destinsă a dirigintelui, elevii-locomotivă cer scuze fetelor, spre deliciul acestora.)

Scena a IV -a

                        – În cafenea;

                        – Mihnea, Radu.

*     *

            – RADU: Observ că a avut ceva de lucru cu noi… dirigul nostru, nu?

            – MIHNEA: Da, însă, vezi tu?, ne certa cât ne certa, dar, până la urmă, totul se termina cu  bine. Ținea la noi mai mult decât credeam noi. Răducanu a fost amenințat de mai mulți profesori că va fi mutat, dar tot cu noi împreună a absolvit.

            – RADU: Chiar, Răducanu pe unde o fi?

            – MIHNEA: A făcut „Electrotehnica” și lucrează la…, nu-i rețin numele, dar e firmă mare, unde este foarte apreciat, are și câteva invenții…

            – RADU: Aveam noi un coleg, nu-mi amintesc numele, venise de la altă școală în ultima parte a clasei a XI-a; era melancolic, cu răbufniri cam deplasate aș zice…

            – MIHNEA: Catrinescu vrei să spui?

            – RADU: Da, da! El pe unde o fi? Știu că-l plăcea Eliza.

            – MIHNEA: A terminat „Arte Plastice”, este designer și se ocupă cu reclame; dacă nu greșesc, are firmă proprie. A organizat și o expoziție cu participarea câtorva firme de afară. Stătea în bancă cu Nasti, care este aviator.

            – RADU: Îți mai aduci aminte de profesorii noștri? Eu parcă îi văd și acum, îi am în fața ochilor?

            – MIHNEA: Desigur! Noi am avut profesori buni, înțelegători, insistenți…

            – RADU: Nu-l uit nici pe cel de educație fiică: „Niciodată să nu confundați jocul cu joaca! Jocul e o treabă serioasă, are reguli stricte, respectați-le!”

            – MIHNEA: Dar, la cel de matematică, mai știi ce trebuia să spui dacă intrai după dânsul la oră?

            – RADU: Da, iar dânsul nu întârzia niciodată. Când tăcea soneria, era deja la ușă. Dacă ajungeai după dânsul, îl auzeai: „Ce trebuie să facă elevul când a sunat de intrare?”

– MIHNEA: Iar tu urma să răspunzi invariabil: „Când a sunat de intrare, elevul intră în clasă, își ocupă locul în bancă și se pregătește pentru lecție… ”

– RADU: Iar Bâlea – dacă mai știi – care întârzia mereu, nu mai aștepta întrebarea și, îndată ce pășea peste prag, începea: când a sunat de intrare… Devenise caraghios pe chestia asta.  (Au râs amândoi cu poftă.)

            – MIHNEA: Știi că Sandu și Oprea sunt profesori la liceul nostru?

            – RADU: Nu știam. Ce predau?

            – MIHNEA:  Oprea, matematica, celălalt, engleza. Ambii sunt căsătoriți cu două colege de la alte două clase.

            – RADU: Când va fi următoarea întâlnire, voi veni de oriunde m-aș afla. Doresc să mai fim odată împreună, s-mi văd colegii, profesorii, dirigintele, școala cu toate ale ei… Uite, discuția asta mi-a împrospătat o serie de imagini… Hei, copilărie, copilărie! Ce știam eu atunci? Tot ce am văzut și am trăit pe unde am umblat rămâne nimic față de cele din anii copilăriei și adolescenței.

Scena a V-a

                        – Aceeași cafenea;

                        – Bătrânul (dirigintele), Radu, Mihnea.

*     *

            – BĂTRÂNUL (lasă ziarul și ochelarii pe masă și se ridică): Pe mine poți să mă vezi și acum!

            – MIHNEA (uluit): Vă rugăm să ne scuzați, domnule diriginte!

            – BĂTRÂNUL (blajin): Nu am de ce (Îi îmbrățișează pe rând).

            – RADU: Vedeți, noi am mai spus una alta în euforia întâlnirii, ne-am dat drumul la gură fără control…

            – BĂTRÂNUL (surâzător): De data asta nu ați mințit nimic. Ați rămas aceiași băieți buni pe care vă știu și v-am crescut pe băncile școlii de la 11 la 19-20 de ani. Sunt mândru de voi, crește inima-n mine când aflu din presă (indică ziarul cu degetul) câte ceva despre vreunul dintre voi. Este ca atunci când lucrătorul la sfârșitul unei etape de muncă, privește la cele înfăptuite și îi place rezultatul.

            – MIHNEA (prinde curaj): Domnule profesor, la drept vorbind, și noi suntem mândri de dumneavoastră și ne considerăm rezultatul muncii profesorilor liceului absolvit, al mediului în care am învățat timp de 12 ani. E drept, la facultate am mai adăugat destule, dar baza, modul de muncă și de viață, acolo au fost dobândite. Mă refer la baza formației noastre intelectuale, pentru că în facultate am făcut specializare, pedalând pe una din laturile celor căpătate în liceu sub bagheta dumneavoastră, care ați știut să ne struniți, să ne încurajați, să ne dați aripi când a trebuit… Adesea, mă uit la copiii mei și îmi doresc să aibă și ei parte de o învățătoare și de profesori precum am beneficiat eu. Drept să spun, fetița deja se bucură de o școală bună, dar sunt îngrijorat de băiețel care, ca și  mine când eram ca el, este tare neastâmpărat.

            – BĂTRÂNUL: Nu-i nimic, e foarte bine; copiii sănătoși și inteligenți nu pot să fie altfel. Totul este să le placă școala, unde o să găsească dascălii care îi înțeleg și știu să le dezvolte ce e bun în personalitatea fiecăruia.

            – RADU: Domnule profesor, îmi îngăduiți să vă întreb…

            – BĂTRÂNUL: Desigur, dragul meu!

            – RADU: Vă mai amintiți: „Niciun om nu trebuie să uite ce datorează părinților și, în același  timp, dascălilor…” (Rostesc toți trei cu fața spre sală.)