https://blog.revistaderecenzii.com

Ajungem bătrâni și suntem prizonierii trecutului, a copilăriei, marcați de toate experiențele traumatizante. Am urât cu toată forța ceea ce atunci ne-a făcut să suferim, când ne simțeam umiliți sau neiubiți…De unde ne vin toate acțiunile, toate dorințele și pornirile noastre obsesive de la maturitate? Nu din fragedă copilărie?

Exilarea în singurătea “pușcăriei”, după despărțirea de părinți; te simți nedreptățit. Ești revolat deși supus…Se întâmplau lucruri care ne frustrau, aveam impresia că destinul complotează contra noastră…Primele conversații cu animalele și cu natura încep în copilărie. Vorbim cu ele, plângem în fața lor, privim cerul…neștiind încă de Dumnezeu. Seara se aprindeau luminile în casă, dar tu te simțeai stingher și ai fi rămas afară. Ceva te reținea…Jucăria cea mai uluitoare de care-mi amintesc nu a fost păpușica mireasă, ci un cilindru cu pietricele colorate ce forma irizații și forme fascinante ce-mi exaltau retina, cât și gândurile, devenite culori pe viață. O, sacră copilărie! Duc dorul ei, simt mirosrurile ei și acum când mă plimb pe malul mării, departe de țară…Nu mai culeg nuci sau mere ca atunci, decât în gând. Cert, copilăria rămâne cel mai frumos anotimp al vieții omului! O port în suflet și-i duc dorul, simt parcă și mirosului de balegă de pe drumurile rurale, cântecul cocoșilor, șuieratul locomotivei intrând în gară…Zarva copiilor, cântecul brotăceilor și croncănitul ciorilor din ulmii bătrâni, toate au rămas. Copilăria mi-a fost marcată de viziunea sălii pașilor pierduți, ruptura familiei făcând din mine un copil timid care privea lung pe cei plimbați de mână de ambii părinți. Am continuat să-i iubesc, erau doar părinții mei, iar viața merge înainte oricum. Copilăria mi-a fost totuși fabuloasă, atât la Craiova cât și la bunici, la țară. Îmi petreceam vacanțele școlare la bunicul matern, învățător pensionar; om cultivat, înțelept, trecut prin cele două războaie, prizonier în ambele, trăise schimbările societății. În preajma sa am învățat să scriu și să citesc înainte de vremea bastonașelor, motiv pentru care eram pedepsită căci nu mai eram atentă la buchii; mă punea tovarășa la colțul clasei, primind și bătaie cu linia la palmă. În schimb, mă trimitea la Radio să recit poezii sau aveam rolul povestitorului la micile noastre scenete școlare.

 În iunie am revăzut gara Afumați, cândva o clădire frumoasă de care mă leagă cele mai frumoase amintiri, vacanțele la bunici în comuna Urzicuta. Am privit-o incredulă, plângând,  căci zidurile gării aveau găuri mari lugubre, îi lipseau geamurile, ușile, totul era-n paragină iar pe peron crescuseră buruieni, nici vorbă de tufele mari de trandafiri ce o împrejmuiau cândva. M-am gândit cu groază la oamenii ajunși așa de jos încât să își fure singuri pălăria/să distrugă bunul public necesar tuturor, cartea de vizită ce te întâmpină…Am călătorit de mică singură, știam opririle și peisajul, bisericile din zare, culturile de pe câmp, silozurile de cereale, castelele de apă, parapeții puși contra viscolului în apropierea căilor ferate. Aveam pachețel cu mâncare la mine, căci mai toți pasagerii scoteau ceva de mâncat și se înfruptau pe timpul călătoriei, trenul de Calafat fiind personal, nu avea vagon restaurant precum acceleratul de București. Cineva mă aștepta la coborârea din tren (cât am fost mică), ca adolescentă mă descurcam singură și mi-era drag să merg la pas cu lumea ce se înșiruia cu bagaje pe poteca ce traversa lanurile de porumb sau de floare, până ajungeam la casele din Deal. Satul m-a fascinat de mică, magia câmpurilor, recoltele, grădinile oamenilor, iazul, muncile agricole, graiul și obiceiurile oltenilor. Florile de gheață de pe geamuri în timpul iernii, căldura de la gura sobei, aroma pâinii și a cozonacilor din cuptor, colindele Crăciunului, toate au rămas vii, fără să le mai fi regăsit vreodată. Revăd iar și iar acele mizere vremuri, și mă întreb dacă atunci a fost momentul când viața mea s-a prefigurat. Încerc să analizez propriile acțiuni, tot ce a urmat, motivațiile, imaginația retrospectivă. Infinite alternative modifică fără încetare pelicula vizuală a trecutului, făcându-l de o complexitate nebună…Despărțirea părinților a pus baza frustrărilor inconștiente? Are ceva cu teama permanentă că orice relație amoroasă e sortită eșecului?

 Bine  te-am regăsit, suflete! Dificil e începutul, inițiativa, restul vine de la sine. Scrisul e o religie salvatoare. Trecutul dă dimensiune și consistență prezentului, narativul inconștientului devine memorie scrisă. Nu te detașezi niciodată definitiv de amintirile din copilărie, ele te urmăresc fantomatic toată viața de adult. Trăirile se cer exprimate în cuvinte, în culori sau muzică, dacă poți și ești artist. Copilăria e baza emoțiilor noastre, lași în urmă locul natal și intri într-o piesă nouă ce nu-ți aparține dar în care trebuie să joci, și să joci cu succes…, ca să nu pieri.

Tomberon emoțional. Îngenunchez în mine ca într-o bisericuță, cu mentalitate de om medieval. Banii au devenit mai expliciți decât cuvintele și valorile știute cândva. Totul vine pentru cel ce știe să aștepte. Cât mai am de așteptat, Doamne!? Voi trăi cu sufletul, chiar de voi muri cu trupul. Cine pe cine educă? Dacă în trecut viața nu era decât o joacă de-a v-ați ascunselea cu sărăcia și limitele date de securistanul socialist, acum s-a transformat într-o partidă de cache-cache cu moartea. Pariasem de tânără pe faptul că omul e bun, indiferent de condiții. Acum prefer să mă înșel, decât să mă tem. Plictiseala și lenea sunt la fel de violente și feroce ca și dragostea sau ambiția. Mă simt uneori responsabilă de tăcerea mea. Ar fi trebuit să urle-n urechi de zeci de ani. Comuniștii erau considerați niște sălbatici în 1943. Ce mai contează că sunt „o babă comunistă”?  Mă pierd în gânduri, considerând că tot ce mă frământă sunt teme ce deranjează. Se luau măsuri împotriva rezistenților acum 80 de ani. Azi vocile celor ce îndrăznesc să „reziste” sunt anihilate sau prea rar luate în seamă cu adevărat. Vreau ca acest război să ia sfârșit. Războiul din noi, războiul și violența din lume, ipocrizia generalizată. Omorâți-mă! Pot muri, ce mai contează, când eu sunt un mort deja? Închisoarea banilor-capitalismul, existență evoluată, strict în funcție de bani. Avem libertatea de a fi lacomi. Atât. Și să trăim sterili spiritual. Liniștea a devenit la fel de rară ca intimitatea. La ce folosesc manifestațiile? Să pună punct relelor decizii de care oamenii suferă, a-i face pe cei slabi și săraci mai puternici. Dar lumea e amorțită, nu mai manifestează nici pentru pace, nici pentru drepturi, lumea e conectată și trăiește virtual, fără grija virtuții. Odată cu pandemia o nouă rutină s-a instalat, ce era excepție a devenit regulă. Elanul de îndrăzneală, de inițiativă e amorțit. Care-i problema ta? Stai așezat, citești zile întregi, ești conectat. Crezi că știi tot, și  sigur nu știi nimic. Ce epocă teribilă! O perfectă demență, dezbateri asupra sexualității, genurilor, hărțuirile sexuale trecute cu vederea etc. Mii și mii de oameni se îmbogățesc din afacerile cu statul și din meseria de influencer. Se produce vânt, nu valoare, nu plusvaloare, construcțiile stagnează, fabricile se închid și meseriile nu mai au căutare, dispar.

Povara celei mai grele amintiri e tinerețea. „Îți mai aduci aminte, doamnă”?  Da, e toamnă iar…Preocupările tinereții îmi par discutabile azi. Iar cele actuale demne de ridiculizat, adesea. Fantezia mea are neliniști și amintirile fascinante au rămas în urmă. E bine să fii fericit acolo unde ești, la orice vârstă, căci viața e un bun de preț. Emoțiile din ultimii ani au fost ca un carusel, m-au plonjat într-o stare sufletească nedefinită, o deprimare latentă; oricare era motivul, mă simt un écorché vif, neputincioasă. Stelele de mare pot rezista ani de zile fără să bea. Noi oamenii avem pielea fină și am supraviețuit față de alte specii. Cutremure, epidemii, războaie și tristeți teribile, pe toate le-am îndurat și am rezistat. Unora părinții le dăduseră totul pe tavă, nu trebuiau să fie în competiție, aveau totul. La 26 de ani eram deja măritată, mamă, și divorțată. Mă lăsasem condusă de evenimente, de sentimente. Mă credeam coaptă dar nu  aveam nimic în cap și nu știam încă nimic de viață, judecam ușor și nu aveam discernământul bătrânilor. Dacă mă gândesc bine, îmi părea rău de toate ocaziile pierdute, de visele anulate prin despărțirea de el, prematură. Murise. Oricare ar fi fost natura lui profundă și comportamentul său, apoi i-am salutat memoria. Îngerul bun stă pe un umăr, Lucifer pe celălalt. Nimic nu e mai odios decât un băietan ce se crede irezistibil. Să nu ne jucăm cu vorbele, o relație durează șase săptămâni și câteva zile. O aventură, e o poveste de o noapte, maxim zece.

Cu modestia pe care ți-o impune vârsta, pot afirma că iubesc prea mult viața, dar nu sunt disperată la gândul că în orice clipă/zi o pot pierde. Progresul tehnologiei, civilizației, e însoțit  de o regresie interioară. Acest timp arată jalnic, iar eu nu numai că nu sunt înțelept, ci nu mai am niciun respect pentru cei ce se cred astfel. Cărțile au puterea de a te crede enorm de bogat. Prin cultură ne ferim și vindecăm de vulgaritatea cotidiană actuală. Privesc cu neputință la cursa înarmării și pauperizarea majorității. Biet suflet, îndurerat, sensibil la dramele lumii! Echilibrul puterilor la nivel mondial ne-ar putea garanta pacea, dar refacerea unității lumii va fi grea și delicată. Privesc în jur neputincioasă, dar am decis să nu las steagul jos în această luptă intimă a disperării. Valorile creștine ne-au făcut să supraviețuim, convinși că-n spatele tuturor aparențelor Dumnezeu e infinit. Înălțați vibrația, ne îndemna un doctor renumit. Renunțați la frică și trăiți frumos, desconsiderând tot răul pe care autoritățile vi-l transmit non-stop! Frica conduce lumea, de aceea cel mai bine se vinde securitatea în prezent. Înarmați-vă, înarmați-vă, oameni! Și trăiți clipa, cheltuiți, nu (mai) gândiți!

Unii preferă turul lumii, alții preferă turul lor, al propriei ființe. Viața poate fi frumoasă, trebuie doar să ai ochelari potriviți, de preferință cu lentile roz. „Entuziasmul și bucuria sunt darul cel mai prețios pe care-l posedăm”. (Rabindanat Tagore). Dar ce păcat că atunci când învățăm să trăim, nu mai avem decât moartea în față. Demența nu vine brusc niciodată. Principialitatea excesivă, conservatorismul, duc la demență, ca și critica, nostalgia trecutului. Vrei ca alții să se plieze la stilul tău, bei cu aceeași ceașcă și orice schimbare îți strică ziua. Aflu că 6% din cei peste 65 de ani fac Alzheimer. Toți cei care au făcut un iad din viața lor, vor să ajungă în Rai. Ce privilegiu să fii viu, sub stropii ploii! A fost odată…o fetiță cu părul ca spicul și ochi de cărbune, cam bosumflată. Câteodată mi-e dor de mine…însămi. Anii au trecut ca vântul și ca gândul, sau ca visul, alergând, sperând, căutând, căzând și ridicându-mă de fiecare dată.

Iartă-ne Doamne pentru mândria și orgoliul nostru! Iartă-ne pentru că ne credem ceea ce nu suntem!