(Fragment din romanul „Parfum de lavandă”, de Ion R. Popa, Ed. Autograf, 2014, Craiova)

            În a treia zi de când plecase de acasă, Manu a ajuns la Cetatea Albă şi s-a prezentat la inspectoratul judeţean al învăţământului. Era o clădire cu etaj, scări înalte şi ferestre mari; la parter funcţiona o librărie cu ieşire şi vitrină la un capăt al impozantului edificiu, în rest aflându-se birourile şefilor şi secretariatul. A fost îndrumat la unul din adjuncţii instituţiei, cel care se ocupa de noii veniţi din Regat. Era un bătrân rotofei şi chel, vorbind stâlcit româneşte, dar care i-a zâmbit prietenos, l-a poftit să ia loc şi să-şi prezinte dosarul. La răsfoit formal şi s-a oprit doar asupra certificatului cu privire la conduită, atât a absolventului, cât şi a părinţilor. S-a declarat mulţumit, i-a înapoiat dosarul în care a mai adăugat o hârtie semnată pe loc, cu menţiunea că va trebui să-l prezinte şi la plasă, la Vărata, subinspectorului care răspunde de Ţagani.

            -Cum voi ajunge acolo, domnule inspector? a întrebat Manu.

            -Ai bagaj, bine’nţeles!

            -Sigur că da!

            -Oricum, îţi dau eu un om şi te conduce până la gară, îţi ia bilet şi te urcă în tren, urmând să cobori la Vărata. Dumneata beneficiezi de transport gratuit pe tren şi, nu ştiu dacă comuna are posibilităţi, ar trebui să ai şi cazare gratuită. Când ajungi, cei de la plasa Vărata trebuie să-ţi dea un salariu anticipat.

            -Mulţumesc! a fost încântat Manu.

            -Vezi că mai avem oameni veniţi chiar din Oltenia: câţiva preoţi, parcă vreo doi, agronomi, profesori şi poate trei-patru învăţători. Dacă nu greşesc, cei mai mulţi sunt jandarmi cu studii corespunzătoare, de care avem mare nevoie. S-ar putea să-i găseşti pe unii din ăştia chiar la Ţagani, care e o comună mare, bogată şi frumoasă.

            În birou a intrat un tânăr blond, cu părul mare şi dat peste cap, purtând un veston, sub care se vedea o cămaşă înflorată. Avea să afle că e însoţitorul său până la gară.

            Manu a plecat alături de acesta, care rupea bine româneşte, dar recunoscuse că este ucrainean şi că îi ura pe ruşi, recomandându-i noului venit să se ferească de ei.

            -Cred că riadul o să vină târziu, dar mergem la ristoranu’ de-alături, unde mâncam şi mai stăm de vorbire.

            Văzând că Manu a privit cam nedumerit, a reluat:

            –Riadul sau, cum să spun,… paezdul.

            -Da, da, înţeleg. Trenul, vrei să spui. Am avut un camarad în armată din Ismail şi am prins câteva cuvinte de la el. Dar nu trebuia să te deranjezi atât, mă descurcam singur.

            -Nu e niciun deranjul. Asta e misia mea, iar ristoranul acela deja a primit fondii necesari asigurării tranzitului unor ca dumneata perosone, în cel mai bune umovi.

            -Bine, dar eu am mâncare la mine de n-o termin în trei zile; doar pâine să găsesc, a mea s-a învechit.

            –Hlib, vrei să spui? Este hlib cât vrei.

            Au luat bilet, pentru care însoţitorul a trebuit să completeze nişte formulare, dar trenul urma să sosească peste vreo două ore. Aşa că s-au dus la „ristoran”, unde s-au ospătat, apoi au mai stat de discuţie, fiecare vorbind despre locurile sale îndrăgite. Abia la urmă, când au trebuit să-şi strângă mâna, şi-au dat seama că nu-şi cunoşteau reciproc numele, deşi completaseră nişte formulare, dar unde numele era trecut deja.

            -Emanoil Călugăru, a spus Manu.

            -Ce greu, mai ales primul! Eu sunt Petrov Alexander.

            -Într-adevăr, al tău e uşor de reţinut, dar, ca să fie mai simplu, poţi să-mi spui Manu.

            -Ce bine! Am să te vizitare la Ţagani, Manu.

            După ce a urcat, Manu a apărut la fereastra vagonului făcându-i cu mâna proaspătului său prieten. A luat loc şi a fost cuprins de gânduri. Nu a reuşit să găsească răspuns la întrebarea: „De ce nu-i plăceau ruşii lui Petrov?” Ar fi vrut să întrebe pe cineva, dar şi-a dat seama că în jurul său se vorbeşte numai ruseşte. Spre uşa compartimentului se afla un bătrân care, neavând chef de vorbă, şi-a rezemat capul pe tetieră, apoi şi-a tras peste ochi pulpana hainei agăţată în cuier, încercând să adoarmă.

            După un timp, vorbăreţii, un grup ce se cunoşteau între ei, au încercat să intre în vorbă cu Manu. El le-a răspuns pe româneşte. S-au mirat, până când a intervenit unul dintre ei, care apoi s-a dovedit bun vorbitor al limbii române şi a început să-l descoase şi să facă pe translatorul între el şi restul grupului:

            -Unde mergi?

            -La Ţagani.

            -Ce cauţi acolo?

            -Am fost numit învăţător.

            -Vezi că ăstora, şi a arătat din sprâncene spre cei din grup care tocmai comentau cele aflate, nu le place prezenţa românilor în zonă.

            Auzind vorbă românească, cel de sub pulpana hainei a scos capul şi a confirmat:

            -La mine, la Mihăileni, primaru’ l-a alungat pe un învăţător venit din judeţul Ilfov. Dar şi noi, românii, l-am dat jos dup-aia.

            -Dumneata eşti român, dacă nu te superi?

            -Da, sigur, ca şi dumneata bănuiesc, deşi vorbesc şi rusa, tătara, germana, a răspuns cunoscătorul de limbi multe lui Manu, după care grasul de lângă el nu i-a mai vorbit, având, probabil, motive întemeiate.

            Dându-şi seama de situaţie, Manu a schimbat vorba:

            -Mai e mult până la Vărata?

            -Ca distanţă, suntem pe la jumătate, dar ca timp, intrăm în noapte până când vom ajunge, că, de acum, o să oprească pe la toate… porţile şi astea se înmulţesc.

            -Ce pot să fac eu? Cum voi ajunge la Ţagani? Nu cunosc nici drumul…

            -Eu văzui doi negustori cu marfă multă. O au la pat-vagon. Au magazine la Vărata, dar şi la Ţagani. La coborâre trebuie luată legătura cu ei, i-a dat un sfat preţios poliglotul.

            -Dacă te rog, mă ajuţi să-i găsesc?

            -Nu cred că ai nevoie de ajutor, fiindcă o să-i vezi zbătându-se ca să coboare marfa până nu pleacă trenul, apoi să o urce în căruţe, şi i-a dat cu cotul, făcându-l atent asupra nemulţumirii celor din grup pentru lungirea discuţiei fără a mai fi tradus pentru ei.

            Manu a înţeles şi a tăcut, iar cel de lângă uşă a zâmbit şi a vârât din nou capul sub haină. Grupul şi-a reluat discuţia pe limba sa. „Întortocheate sunt căile Domnului!” şi-a zis Manu şi a rămas pradă propriilor gânduri, fără a mai putea zări ceva pe fereastra vagonului. Au ajuns la Vărata, o gară mică. Poliglotul a coborât ultimul, după Manu; zăbovise ca să-i pună raniţa şi să-i coboare geamantanul.

            -Ai grijă că negustorii sunt mai în spate, unde trebuie să mai fie şi alţii care merg la Ţagani.

            Gara din Vărata, slab luminată, i s-a părut a fi la marginea oraşului. Pe peron se găseau doar trei-patru persoane, incluzându-l şi pe ceferistul de la mişcare. Rapid însă a fost invadată de călători care au coborât gălăgioşi. Manu s-a oprit, încercând să înţeleagă ceva, dar nu a reuşit. Privind însă mai spre spatele garniturii, la ultimul vagon, cel cu bagaje, a observat doi bărbaţi chipeşi, mustăcioşi şi perciunaţi, care se agitau să coboare cât mai repede marfa, pentru care trei tineri urcaseră în vagon şi alţii trei o prindeau de la ei. Mai încolo, aşteptau două căruţe cu cai, dar Manu a crezut că nu sunt ambele pentru cei doi.

            S-a apropiat şi a încercat din nou să înţeleagă ceva, dar nu a priceput nimic. A aşteptat mai departe. Grămada de marfă a crescut peste aşteptări. Acum, cei şase băieţi, între care a auzit grai românesc, au început să ducă marfa în căruţe, unde două doamne, Eliza şi Aliza, o dirijau.

            La un moment dat, prima i-a oprit pe băieţi, adresându-li-se în româneşte, şi a întrebat:

            -Domnule Ari, domnule Wolf, unde merg toate vopselele astea?

            -Jumătate rămân la tine, jumătate merg la mine, la Ţagani; ei nu au vopsea, i-a răspuns Wolf.

            Manu s-a înveselit nu doar că una din căruţe mergea la Ţagani, dar mai ales că se vorbea şi româneşte.

            Când Wolf a rămas mai retras ştergându-şi transpiraţia, Manu s-a apropiat şi a îndrăznit:

            -Bună seara, domnule Wolf!

            -Bună seara! a tresărit acesta. Pe mine mă aşteptai aci?

            -Într-un fel, da. Trebuie să ajung la Ţagani, dar nu ştiu cum.

            -Ce te aduce la Ţagani?

            -Am fost numit învăţător şi trebuie să mă prezint la post.

            Wolf s-a gândit puţin, apoi a mai dat indicaţii băieţilor apropiindu-se de ei, şi a revenit la Manu:

            -Într-adevăr, acolo merg şi, nu avea grijă, te iau cu mine. Am o prăvălie şi un birt, unde duc marfa asta. Mă bucură prezenţa dumitale, iar localnicii chiar se aşteptau, îi stimează pe români. Până şi mulţi ruşi care  s-au aciuat aci, fugind din calea prăpădului care s-a abătut asupra lor ca o stihie.

            Otto Wolf, căruia soţia i se adresa uneori cu Ari, a fost chemat din nou. Trebuiau să împartă nişte viguri de postav cu asociatul său, Efrem Berg, fiindcă soţia acestuia, Eliza, nu se înţelesese cu Aliza Wolf.

            Cei doi negustori asociaţi erau în floarea vârstei, foarte robuşti, iar mustăţile stufoase şi perciunii până sub urechi le imprimau multă autoritate, deşi Wolf se dovedise destul de blajin. Numai la ochi şi statură se deosebeau, Wolf având ochii albaştri, spre deosebire de Berg, puţin mai robust şi cu ochi căprui. Ambele soţii erau mult mai tinere decât păreau, purtau şorţ şi capul descoperit, cu părul scurt. Robusteţea lor lăsa totuşi loc unei gingăşii specifice, pe care şi-o puneau în evidenţă prin jocul ochilor albaştri, al mâinilor durdulii şi mlădierea trupului. Mai târziu, Manu avea să afle că sunt surori.

            La invitaţia lui Wolf, Manu a făcut loc cufărului său în căruţă, apoi a urcat şi el aşezându-se pe o prelungire către spate a scaunului vizitiului. Văzând însă că se înţelegeau cam greu, Wolf a luat hăţurile şi i-a cerut lui Ivan să schimbe locul cu Manu. Asta l-a surprins pe Manu, mai ales când a observat cât de bine struneşte caii.

            Deşi pe timp de noapte, Manu şi-a dat seama că mergeau pe un teren fără urcuşuri importante, ba parcă au avut o uşoară şi continuă coborâre,  drumul şerpuind printre lanuri de porumbi, plantaţii de viţă-de-vie şi de pomi fructiferi.

            O răcoare binefăcătoare a nopţii se revărsase peste ei, mângâindu-le trupurile obosite. În clarul de Lună plină, nu se auzea decât corul insistent al greierilor şi tropotul cailor, care prinseseră un trap moderat şi erau dirijaţi doar din frâie.

Văzându-l pe Manu interesat de împrejurimi, Wolf a gândit că ar fi bine  să-i explice:

            -Avem o zonă frumoasă şi mănoasă, cu oameni harnici cari, deşi de multe neamuri şi de limbi diferite, sunt îngăduitori unii cu alţii, nu ca în alte localităţi din preajmă. Pentru mine, vara este cel mai bine, fiindcă avem nămolurile tămăduitoare din limanuri. Atunci este la noi cea mai bună vânzare, fiindcă ajung aici cei dinspre nord şi să-i vezi cum se nămolesc şi pe urmă se prăjesc la soare, iar seara, mulţi, înfundă cârciumile. La Ţagani, nu este nicio amenajare până acum, dar tot vin aci, pentru că nu-i costă nimic în afară de o odăiţă în care să doarmă. Dar să vezi ce este mai încolo, la Tulzla ori la Budochi. Asta, ultima, este o staţiune nouă, întemeiată de administraţia românească.

            -De ce nu v-aţi deschis acolo prăvălia?

            -Fiindcă aici am avut-o ca moştenire, iar când am vrut să mă extind în partea-ceea, mi-am dat seama că e concurenţa prea mare şi nu are rost, fiindcă niciunul dintre copii nu vrea să mă urmeze; au făcut alte şcoli.

            -Peşte se găseşte?

            -De cea mai bună calitate. Curând va începe perioada când chefalul dă să plece din limanuri şi pescarii îi aţin calea la ieric, „portiţa” lor dinspre mare, pe care o blochează.

            -Ţagani se află chiar pe malul mării, domnule Wolf?

            -Aproape. Mai bine zis, pe malul şi la coada limanului care-i poartă numele şi în dreptul unuia dintre iericuri, cum numesc pescarii locurile prin care peştele pătrunde în liman. N-avea grijă că ai să mănânci peşte…într-un an cât într-o viaţă de om. Aici, asta este hrana obişnuită a oamenilor. După ce vin de la muncă, dau o fugă la baltă – mulţi nu mai ajung la liman şi rămân la bălţile alea răzleţite pe-aci – şi, într-o jumătate de oră, umplu traista şi vin acasă; o parte îl fac ciorbă, alta o aruncă pe cărbuni. Asta e hrana obişnuită sau, mai bine zis, a fost, că, de-acum, nu ştiu dacă o mai merge tot aşa, fiindcă au venit unii de se ocupă doar cu pescuitul, plătesc impozite la stat şi îl comercializează.

            -Nu sunt localnici? era nedumirit Manu.

            -Aşteaptă ca să ieşim din satu-ăsta şi îţi spun mai pe larg, şi a dat bice cailor, după care a privit în spate: Văd că Ivan al meu adormi. Cred că stătu numai în cârciumă până când ajunse trenul. Las’ că şi eu cu Efrem traserăm câte-o duşcă în gară, la Cetatea Albă, şi, după vodcă, luarăm şi câte-o bere, în timp ce nevestele ne căutau de zor.

            Manu s-a mirat de ce Wolf a amânat discuţia cu privire la noii veniţi, îndată ce nu tăcea deloc, dar i-a cântat în strună:

            -E mult de-atunci, a apreciat Manu.

            -Abia acum mă înviorai; până încărcară căruţele, tot îmi venea somn, s-a destăinuit Otto Wolf.

         -Din câte reuşii să-mi dau seama, sunt culturi agricole mai frumoase decât în zona mea deluroasă. Şi la noi cresc porumbi înalţi, dar nu ca ăştia. Parcă merge căruţa prin tunel, când sunt pe ambele părţi ale drumului. Nu mai vorbesc de vii şi pomi, cât arată de bine!

         -Cum spuneam, localnicii sunt harnici şi au condiţii prielnice. De aceea se şi bucură că au scăpat de sub ruşi, fiindcă nu-şi pierd pământurile ca cei de dincolo de Nistru.

         -Adică? Nu înţeleg, cum, să îşi piardă avutul?

         -Puterea asta, de s-a aşezat după alungarea ţarului, plănuieşte de mult să treacă totul în mâna statului, însă cu pământurile o lăsase mai uşor, deşi cu industria, puţină câtă fusese, rezolvase, ca şi cu minele. Înfiinţaseră nişte tozuri, mai mult pentru cei săraci, pe pământuri părăsite sau în chinovie, obşteşti, că au rupt şi din pustania, păşune parcă se zice la voi pentru asta, dar nădejdea era producţia culacilor, adică a celor cu pământ mult şi vite de muncă.

         -Dar tozurile alea ce erau?

         -Un fel de asociaţii, în care îşi munceau bucăţile de pământ împreună, ajutaţi de stat cu maşini agricole. Dar astea erau doar de… momeală, că de-aia aduseseră tractoare americane. Dar să mă întorc la culaci. Ăştia vindeau producţia statului, la preţuri convenite între cele două părţi. Acum vreo doi ani însă, statul a încercat să impună preţurile, iar culacii nu au mai scos marfa la vânzare, fiindcă nu le-a convenit. Atunci, statul a confiscat-o, iar culacii cari se opuneau erau arestaţi, apoi, unii omorâţi, alţii trimişi în Siberia. Numai cei cari au scăpat au venit colea, la noi, iar unii au ajuns până în câmpiile voastre. Ăştia sunt cei cari s-au angajat să scoată peştele pentru comercializare.

         -Ahaaa! Asta era! Am înţeles.

         -Dar stai, că ce e mai rău abia acum începe. În ultimul timp au renunţat la nep, cât fusese ea de nouă politica asta în economie, şi au lansat alta, pe cea de  colectivizaţie, adică aducerea pământurilor sub controlul statului, care poate să-l dea spre muncă unormujici reuniţi în colhozuri sau unor organizaţii de stat numite sovhozuri.

         -Despre astea am auzit câte ceva, dar nu ştiam exact ce înseamnă; acum sunt lămurit.

         -E, spune, ţi-ar conveni dumitale sau cui crezi că i-ar plăcea să lucreze fie în colhoz, fie în sovhoz, unde nimic nu mai aparţine celui ce munceşte, decât procentele pentru care ţin socoteala oamenii partidului?!

         -Nici într-un caz! Să ştiţi că eu aflai multe de la dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a-mi fi povestit. Nu ştiu cum o fi şcoala de aici.

         -Sunt două, una pentru fete, alta de băieţi. Cred că la cea de-a doua te-au numit. La cealaltă o am şi eu pe fiică-mea. Abia de un an este încadrată. Eu o să te las chiar la director la poartă, fiindcă, în altă parte, nu am unde la ora asta, iar la mine… , ar ieşi vorbe. Nu vreau să clevetească lumea de mâine încolo.

         -E foarte bine. Mulţumesc mult! Ce făceam eu dacă nu vă întâlneam sau dădeam peste cineva care nu înţelegea ce vreau ori mă punea pe fugă?!

-Doamne feri! Să ştii că, din câte am aflat, s-a întâmplat cu un preot, dar nu la noi. Aici lumea e cumsecade; asociatul meu, venit de peste graniţă, a fost uimit de calitatea umană a localnicilor.