https://blog.revistaderecenzii.com

*Articol apărut în revista „Argeș”, Nr. 1 / 2025

            Într-un moment când romanul românesc își căuta definirea, când pe firmamentul literaturii române după deja celebrul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon (1862) urmează o secetă nedorită, până la Mara lui Slavici care apare doar în foileton în 1894 (în volum în 1906!) iar din ciclul romanesc al lui Duiliu Zamfirescu se înscriu cu mari licăriri la orizont volumele Viața la țară (1898) și Tănase Scatiu (1901) creația de largă respirație a lui Ioan Adam, Sybaris (1902), nu putea să treacă neobservată.

            Și totuși, marea critică nu se oprește asupra lui decât în treacăt. Eugen Lovinescu în Istoria… sa îi evocă întreaga creație doar pe o jumătate de pagină în larga categorie a semănătoriștilor, iar G. Călinescu se oprește în treacăt la povestirile și nuvelele sale. Critica de mai târziu îl ia ca punct de reper în analiza evoluției momentului literar al începutului secolului XX (Dumitru Micu, Zigu Ornea etc.).

            Și totuși…

            Ioan Adam (1895-1911), absolvent al Școlii Normale „Vasila Lupu” din Iași, cu doctorat în științe juridice la Bruxelles, absolvent al Institutului „Hautes Etudes”, Paris, activând mai apoi în țară ca  profesor, o perioadă, după aceea ca magistrat la Călărași și Tulcea, și secretar al Primăriei din Constanța, s-a ocupat în mod frecvent de literatură, publicând mai multe volume, începând cu răscrucea dintre secolele XIX și XX. Reproducem numai câteva titluri: Flori de câmp și Pe lângă vatră (1900), Leagănul viselor, Rătăcire și Sybaris (1902).

            Daca în volumul de povestiri Flori de câmp și în romanul de debut, Rătăcire, se simt fără nici o îndoială ezitările construcției epice, oscilațiile, amatorismul senzațional și locurile comune în urmărirea psihologiei personajelor, în romanul Sybaris acestea sunt estompate de forța surprinderii caracterelor și moravurilor lumii bucureștene, în special cea a politicienilor, a jurnaliștilor și a parveniților de toată teapa.

            Într-adevăr, Ioan Adam, în toată literatura sa exprimă ideologia consevatoare tipică începutului de secol, când modernizarea societății nu mai ținea cont de morala patriarhală a armoniei dintre clasele producătoare ale câmpurilor  românești, când noul stat european de la Dunăre, mărit prin Mica Unire, trebuia să facă unele concesii puhoiului evreiesc ce fusese expulzat de odiosul Imperiu Rusesc și care căuta spații nu doar de supraviețuire fizică, dar și de îmbogățire etnică, spirituală  și de culoare a mentalităților în lumea în mijlocul căreia s-a așezat. Astfel, ei se adaugă grecilor spoliatori, urmașii regimurilor fanariote, închiriază pământuri (neavând încă dreptul de a le cumpăra), iar ca să plătească arenda exploatau la maxim forța de muncă autohtonă, marcând în acest fel apariția capitalismului sălbatic în peisajul rural al României moderne. La fel, prin natura religiei lor, care i-a menținut mereu vii în toate peregrinările prin Europa și prin lume, alegând și susținând cu folos pe cei mai merituoși din stirpe, tinerii evrei au început să ocupe cât mai multe locuri în universități și mai apoi în administrație, exercitând și unele profesiuni liberale din țară, din ce în ce mai multe. Iar acei intelectuali autohtoni, în loc să răspundă provocărilor firești, până la urmă, cu aceeași inteligență și solidaritate etnică, se întorceau spre trecutul idealizat, abordând o viziune paseistă, „duioasă” și, până la urmă, resemnată, dăunătoare.

            Romanul începe cu dialogul dintre Simina, frumoasa nepoată a lui Irimia Bogdan-Mușat, cu doica sa, care îi destăinuie târziu destinul romantic și tragic al părinților săi. Aceștia, în tinerețe se iubiseră, dar neputându-se căsători au luat fiecare pe cont propriu drumul comuniunii cu Dumnezeu. Întâlnindu-se târziu, abandonează rasa călugărească, dar femeia moare la naștere. După aceste mărturisiri  Simina își dă seama că nu este o ființă umilă, abandonată, ci s-a născut din cea mai pură iubire. Astfel i se adresează în final doicei sale: „Nimic nu mă mai poate înfrunta. Am răsărit din pornirea cea mai castă. Sunt tare de-acum, aduc numai flori parfumate pe altarul vieții, pot să-mi încing fruntea în cunună de lămâiță și să-mi ptivesc mírele în ochi”. Fata urma deja medicina, se dăruise cu toată ardoarea studiului, fiind mândria unchiului său, care o avea în supraveghere. El era unul din ultimii mușatini, la fel, cu studii în străinătate, dar care a intrat în Parlament ca să întoarcă la valorile adevărate mentalitățile machiavelicilor ce populaseră camera numai cu scopurile funeste de a parveni. Apostol al neamului, atunci când încearcă să impună reforma „Micii proprietăți”, pur națională, convins fiind că „arta cinstită și răspândită în straturile de jos, poate curăți moravurile”, este înfrânt până la urmă și abandonat de „lupii tineri”. În fața acestei căderi, Floareș, jurnalistul pocăit, un fel de rezoneor al narațiunii, afirmă: „Era singura autoritate morală, care ar mai fi înfricoșat grămada nesățioasă și inconștientă a generației mijlocii”.

            În discuțiile lor interminabile de la cafenea, faimoșii „reporteri, funcționari mici și poeți” au în vedere alte opțiuni morale: „Forța a fost întotdeauna hrănită de gloată… Cei tari vor stăpâni veșnic… Noi suntem capul, ei brațele… Noi gândim, închegăm state, întreținem ambițiuni, facem artă, ne ridicăm la o viață superioară, – ei, mulțimea proastă și nevolnică, să tremure de bucurie, când noi, aleșii, vom fi mulțumiți”.

            Prin urmare, Sybarisul, orașul decăzut și corupt, va urma alte legi cre nu mai au nimic în comun cu frumusețea obiceiurilor și tradițiilor patriarhale. Până la urmă, Simina, înșelată în dragoste de politicianul ajuns, Pralea, se va întoarce la țară, va face apostolat în mijlocul celor mulți și goi, construindu-și destinul în spiritul cel mai pur al stirpei sale nobile.

            Cel care a părăsit-o, va face la fel cu Suzana, verișoara ei, poate mult mai neajutorată în fața celor ce se căsătoreau nu cu o ființă iubitoare și suferindă, ci cu dota ei, pentru o mai mare înălțare pe scările amețitoare ale ierarhiei.

            Roman al ideologiei neputinței și al moravurilor grele, Sybaris, de Ioan Adam, se ridică valoric peste multe din încercările pionieratului prozei de largă respirației românească de la începutul secolului XX, iar limba română, limba pură a acelor vremi, are parfumul ei, parfum de irabă verde și flori de câmp, în reflectarea spațiului patriarhal, dar și cu iz de macadam putred, când avocă orașul corupt. Desigur, creația literară în sine câștigă în valoare și cu trecerea timpului, ca document social și uman, chiar dacă uneori „teza” țâșnește mai mult din conștiința autorului decât din țesăturile subtile ale acțiunii și ale psihologiei persoanjelor. Oricum, Sybaris, ca roman al începuturilor, rămâne o creație solidă, care se menține încă vie în raport cu trecerea a peste un veac și două decenii de la scrierea lui. Așa că, răsfoind chiar în diagonală unele creații neglijate la vremea lor de critica literară, cercetătorul atent de azi poate întâlni nestemate, ce reactualizate, îmbogățesc, fără îndoială, peisajul nostru literar și spiritual.

Articol apărut la rubrica: Crochiuri de istorie literară, în revista Argeș, Pitești, Anul XXV (LIX), numărul 1 (511), ianuarie 2025, p. 25.