Cele mai valoroase lucrări pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt din domeniul nuvelisticii, iar cele şase volume de nuvele, primul intitulându-se Novele din popor – 1881, au contribuit la progresul literaturii române în direcţia  înfăţişării realiste a vieţii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale şi prin crearea unor personaje reprezentative care ilustrează anumite principii morale. Despre Novele, Mihai Eminescu scria că „exprimă fondul sufletesc al poporului nostru“.

CONCEPŢIA

Ioan Slavici considera: „frumosul în artă trebuie judecat în funcţie de bine şi adevăr“.

În perioada 1871-1880, Slavici adoptă poziţia lui Maiorescu în privinţa atitudinii critice, fiind un adevărat clasicist. După 1880 şi până la apariţia romanului Mara, el se afirmă ca un scriitor realist, iar viziunea realistă îl conduce la ideea de obiectivitate. De aceea, Ioan Slavici este considerat „părintele prozei noastre obiective“, proză care va culmina cu Liviu Rebreanu.

Menţionăm că obiectivitattea nu devine la Slavici independentă de artă pentru că scriitorul trebuie să fie un educator, şi în tratatul său Educaţiune morală, apreciază pe acei oameni care ştiu să-şi chivernisească viaţa. Îi condamnă pe cei care se lasă ispitiţi de vraja banului. Slavici înţelegea prin realism transfigurarea realităţii, şi nu o copie a ei.

TEMATICA

Unele nuvele au ca tematică formarea burgheziei rurale transilvănene; ilustrative sunt nuvelele Popa Tanda şi Budulea Taichii.

Alte nuvele au ca temă conflictul social din viaţa satului în problema căsătoriei, conflict ilustrat de Coşbuc în poezie. Nuvela Gura satului narează idila dintre Marta şi ciobanul sărac Miron. În La crucea din sat, ţăranul sărac Bujor se îndrăgosteşte de fata bogată Ileana. Dacă la Coşbuc flăcăii sunt înstăriţi, la Slavici fetele sunt bogate, cu excepţia nuvelei Pădureanca, în care Simina este săracă, iar Iorgovan, bogat. Criticul Pompiliu Marcea vedea în Pădureanca „nuvela cea mai valoroasă a scriitorului“.

Alte nuvele se referă la dezumanizarea omului în perioada dezvoltării relaţiilor capitaliste în viaţa satului transilvănean în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această temă este ilustrată în mai multe nuvele cu titluri sugestive: O viaţă pierdută, Vatra părăsită, Comoaraşi Moara cu noroc.

Capodopera acestui gen literar rămâne Moara cu noroc. Se impune prin dinamica unor fapte dramatice, prin realizarea unor personaje puternice care acţionează după propriile lor îndemnuri, dar a căror viaţă este hotărâtă de un destin implacabil, ca în tragedii. Moara cu noroc este o nuvelă psihologică.

Comoara este chiar hanul de la moara situată pe drumul de ţară de la Inău. „Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman“ – G. Călinescu.

Moara cu noroc e prima lucrare românească în care predomină preocuparea scriitorului de a crea caractere puternice, cu o viaţă interioară complexă, fiind, în acelaşi timp, şi o lecţie de moralitate. Dintre temele tratate, reţinem: teama, obsesia, erosul, alienarea. Principala temă: dezumanizarea omului provocată de obsesia banului. Autorul consideră că prăbuşirea eroului principal Ghiţă se datorează faptului că el pierde stăpânirea de sine, cumpătarea, din momentul în care cârciuma se dovedeşte a fi într-adevăr cu noroc: într-o jumătate de an, avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă, doi cai buni, bani în ladă, atât cât să poată trăi doi ani din ei. Această concepţie a scriitorului o descoperim în cuvintele soacrei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.

Nuvela are şaptesprezece capitole în care acţiunea evoluează gradat. Autorul îşi lasă personajele să evolueze singure, potrivit cu destinul lor.

PERSONAJELE

Una dintre reuşitele lui Slavici  o reprezintă creaţia de personaje tipice.

Eroul nuvelei, Ghiţă, fost cârpaci în satul lui, ia în arendă hanul de la Moara cu noroc, pentru că, pe de o parte, el voia să scape de sărăcie, iar, pe de altă parte, să deschidă un atelier de cizmărie la oraş, cu zece calfe. Drumul acesta spre îmbogăţire pe căi necinstite, întrucât Ghiţă va deveni complicele lui Lică Sămădăul, este un drum greu, care calcă în picioare normele morale, şi care va avea urmări tragice. Prăbuşirea eroului se explică nu numai prin firea lui slabă, după cum mărturiseşte: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu“, dar mai ales prin influenţa moravurilor societăţii în care trăia.

În conştiinţa lui Ghiţă, se dă o luptă între îndemnul care îl cheamă la viaţa cinstită anterioară şi îndemnul care îl ispiteşte la complicitate necinstită cu Lică, în scopul înavuţirii. Lăcomia lui Ghiţă este stimulată de Lică Sămădăul care exercită asupra lui, influenţa lui Vautrin asupra lui Rastignac din romanul Moş Goriot de Balzac. G. Călinescu observa: „Drama lui Ghiţă e analizată magistral de Slavici“.

Ghiţă avea soţie şi doi copii. Înţelegând că situaţia lui la han depinde mult de Lică, precum şi de dragul câştigului, e gata să-şi pună capul în primejdie şi „întâia oară în viaţa lui ar fi voit să nu aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice prea puţin îmi pasă“.

Patima banului transformă radical caracterul lui Ghiţă. Neîncrederea în ziua de mâine: „Pierd ziua de astăzi pentru cea de mâine“, sentimentul culpabilităţii alături de Lică îl fac să devină închis în sine, irascibil, „ferindu-se parcă să rămână singur cu Ana“, deşi aceasta îi atrăsese atenţia că Lică e om primejdios, pătimaş, şi aceasta se vede „din căutătura ce o are când îşi roade mustaţa cu dinţii“.

Ghiţă devine complicele lui Lică din momentul când acceptă să primească şase porci neînsemnaţi. De asemenea, tăinuieşte autorităţilor de la Ineu faptul că Lică părăsise hanul în toiul nopţii, când arendaşul evreu fusese bătut şi jefuit. Această declaraţie falsă o susţine şi la judecătoria din Oradea, în urma omorului efectuat de oameni mascaţi asupra unei tinere doamne văduve şi asupra copilului ei, motivul fiind jaful, dar şi faptul că văduva fusese neprăvăzătoare pentru că păstrase un lanţ de aur primit de la Lică pentru a-l schimba. Lică e declarat nevinovat, deşi la locul crimei fusese găsit biciul acestuia, şi sunt condamnaţi la ocnă pe viaţă, ciobanii Buză-Ruptă, Săsăilă Boarul. După proces, Ghiţă are remuşcări: „Eu nu pot sili pe nimeni să nu le zică copiilor că tatăl lor e un ticălos“ şi, adresându-se soţiei: „Iartă-mă, Ano!“. Dar Ghiţă are prea mare slăbiciune pentru aur. Ghiţă ştia că Lică e un hoţ şi un ucigaş. După multe frământări, se hotărăşte să-l dea pe Lică prins căprarului Pintea, un fost sămădău şi hoţ de codru, dar care se făcuse jandarm pentru a se răzbuna pe Lică. Pintea şi Ghiţă se înţeleg să-l prindă pe  sămădău cu aurul şi argintăria furate, asupra lui.

Dezumanizarea eroului principal atinge punctul culminant atunci când cârciumarul o lasă pe Ana drept momeală, pentru a-l prinde pe Lică, faptă care-l intrigă şi pe căprarul Pintea. Din gelozie, Ghiţă îşi va ucide soţia, iar sfârşitul tragic e pus pe seama destinului: „Cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă?“. Ghiţă va fi împuşcat de omul lui Lică, Răuţ, care va da foc hanului.

Acţiunea nuvelei este încheiată tot de bătrâna soacră; în faţa zidurilor afumate, şezând cu cei doi copii pe o piatră din faţa celor cinci cruci, spune: „Simţeam eu că n-are să iasă bine, dar aşa le-a fost data“.

Un personaj unic în literatura română, după aprecierea criticului Pompiliu Marcea, este Lică Sămădăul, „un amestec de pasiune şi de disimulare“, după cum îl caracterizează Tudor Vianu în lucrarea Arta prozatorilor români. Lică e un personaj complex. Exercită o influenţă nefastă asupra oamenilor cu care vine în contact. El este un produs al societăţii, lacom de bani, lipsit de orice scrupul, pentru el crima a devenit un fel de boală. Ghiţă  motiva că în el este ceva mai tare decât voinţa, aşa după cum nici cocoşatul nu e vinovat că are cocoaşă, iar Lică spunea că sângele cald e un fel de boală care-l apucă din când în când, că a fost grea prima crimă şi că pe al doilea l-a ucis ca să se mângâie de remuşcările pentru primul ucis. Scriitorul îi face şi un portret fizic: „înalt, uscăţiv, cu mustaţă lungă, cu ochi mici şi verzi“, dar şi un portret moral din felul cum îl intuieşte Ana: „Lică este un om rău şi primejdios… un om pătimaş şi nu e bine să te dai prea tare cu el“.

Lică este generos cu cei care-l sprijină, iar la petreceri este vesel şi bun. El fură şi ucide pentru că are sprijinul contelui Vermesy, care era prieten cu judecătorii. Sfârşitul său spectaculos, întrucât îşi sfărâmă capul de un stejar, ca să nu cadă în mâinile lui Pintea, după ce-l pusese pe Răuţ să dea foc cârciumii, apare ca o sancţionare a faptelor sale reprobabile şi ca o satisfacţie a cititorului. De altfel, Slavici, adept al unei morale intransigente, îşi pedepseşte exemplar toate personajele amestecate în afaceri necinstite.

Alt personaj principal este şi Ana, „prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire“. Este victimă a prăbuşirii morale a soţului, căruia îi reproşează, la un moment dat, „tu nu mă omori, Ghiţă, tu mă seci de viaţă, mă chinuieşti (…), mă laşi să mă omor eu în mine“. Atunci când Ghiţă îi spune brutal că îi stă în cale, Ana îi răspunde: „cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin la tine“. Când iubirea pentru soţ încetează, în sufletul Anei se aprinde dispreţul pentru laşitatea şi cinismul soţului, spunându-i lui Lică: „tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu este decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti“.

Strigătul ei disperat: „Nu vreau să mor, Ghiţă!“ exprimă gândul Anei şi al scriitorului, deci, că viaţa e mai frumoasă ca moartea, iar faptul că muribunda îi muşcă mâna lui Lică, înfigându-şi mâna în obrajii lui, ilustrează gândul că Lică este un diavol, gând pe care-l avusese şi Ghiţă pentru Lică, „tu nu eşti om, eşti diavol“.

CONCLUZII

Stilul sobru şi uneori senzaţional anticipează stilul lui Rebreanu. Remarcabile sunt proverbele, zicătorile şi expresiile populare. De exemplu, „ce-i în mână nu-i minciună“, „când mi-i vedea eu ceafa cu ochii“  – spune Lică. Pintea „era gata să-şi bage mâna în foc pentru Ghiţă“.