Cadre în tipar de pastel

de Dan Ionescu

Într-o ediţie bilingvă, Ioana Crăciunescu a publicat la editura Brumar volumul Supa de ceapă. Traducerea în limba franceză aparţine Letiţiei Ilea şi lui Thierry Chaillous. Cartea, după cum se menţionează pe pagina de gardă, conţine douăsprezece imagini de Mihaela Marin.

Termenul substantival din titlu, „de ceapă“, enunţă componenta casnică a volumului. Are de asemenea, şi o conotaţie subtilă, el se referă la faptul că pentru poezia de aici îţi trebuie o poftă de vers inedit, dar şi nervi tari, ca să rezişti ideii de ulcer pe care ţi-o inspiră consumul de ceapă. În mai multe pasaje, se vor biciui defecte şi vicii generale, precum trădarea.

O seară în familie se evocă prin canoanele de meditaţie ale unui joc disciplinar ca şahul. Când atenţia nu mai cade asupra copilei care descrie azi cu ajutorul eului poetic al artistei mature, o piesă maximă în jocul de şah îşi etalează, datorită unei rocade ludice, milenarul statut, care până la urmă certifică miza: „Un rege îşi privea supuşii şi bătăliile pierdute / aşa cum eu, / cu cotul sprijinit pe masă, / priveam foile albe“. Paralelismul dintre copilă şi rege are ca obiectiv secund accentuarea rangului de prinţesă. Aerul acestui rang se respiră în copilărie, indiferent de vremuri.

Poezia Luminos şi curat părea totul este o definiţie în strofe a Demiurgului. Dintr-un cap într-altul, atributul demiurgic este întins ca o hartă. Pe această suprafaţă, captând forţă din supranaturalul de fond, poeta se recreează, fără a-şi depăşi tiparul în care a fost odată hărăzită. Tendinţa de autoevaluare şi ambiţia recreatoare se topesc în propriile însuşiri fizice şi morale, trasate de Creator: „Am pus în ordine casa / am luminat întinderile de pământ din jur / mi-am aşezat mâinile de o parte şi de alta a trupului / ochii / de o parte şi de alta a nasului / fruntea deasupra / gura şi bărbia dedesubt“.

Unui ritm de viaţă bazat pe forţa de rezistenţă la vicisitudini: „cine a trădat întâi / mă întrebau câineşte cohortele de trădători“, poeta îi opune atitudinea reflexivă. Prin meditaţie, stochează din trecut date ale unui refugiu benefic. Ideea budhistă „viaţa ca vis“ se spulberă în detaliile concrete ale peisajelor cotidiene. Refugiul care delectează e în spaţii ale volatizării diferenţelor dintre vegetal şi biologic: „am crescut copaci pe lângă casa omizilor / am crescut omizi de mătase / în casa lor dormeam / şi mă lăsam iubită de viitorii fluturi“.

Salvarea de la o captivitate din dragoste se face jucându-ţi foarte bine rolul de victimă. Supunerea la acest supliciu inopinat devine mai uşoară dacă te vei dedubla. Vei găsi corespondenţe între starea ta accidentală şi situaţia prelungită a unor porumbei care-şi realizează stagiul vital între libertate, ca euforie a zborului, şi captivitate, ca melancolie în odihnă: „semeni cu un băiat care m-a răpit / şi m-a ţinut închisă într-o hulubărie. // …şi mâncam boabe de mei din palma lui / şi chiar aveam la gleznă un inel cu numele / şi toate faptele mele neroade“.

Una dintre temele importante ale volumului este iubirea, chiar dacă, la un moment dat, în asistenţa unor personaje rabelaisiene: „cum să nu te aşezi la masă cu slugoi, mieroşi, fanfaroni / cum să nu le vezi limba galbenă mestecând din salată“, ceremonialul ei, din care posibil se va reţine debutul, se demonetizează „în locul acela mai degrabă sicriu pe o măsură / luată din vreme“. Culoarea tare a locului afectează sufletul care se va destrăma ca un teritoriu: „excavatoare încete mutau hălci din sufletul meu / pe un teren pierdut şi nisipos“.

În faţa peisajelor acvatice şi campestre, poeta, înfăşurată în mantia-i de percepţii, pare fără epidermă: „caii aceia cumplit nechezând / în flăcări de alcool din frâie scăpaţi în sângele meu“.

Sonorul panoramei, surd sau tare, devine o sursă de reconstituire a peisajelor, după cum undele răzbat în decor, ca în radar, lovindu-se de coarne sau maluri: „turme de vite mugind / frecându-şi de maluri spinarea în lut şi nămol“.

Antiteza din textul Aşa s-a născut pasiunea mea pentru canari se determină în funcţie de aspiraţie şi spaţiu, ca într-un binom: „o cămilă născută în deşert, în mijlocul deşertului / visează că plouă. // (…) o cămilă născută la grădina zoologică / visează deşertul“. Ideea poemului este ludică. Se avansează unor situaţii de vacanţă, precum oprirea la hotel, sensuri decriptabile prin lectura unui bilet ataşat de cadoul primit, un săpun Camila şi o pătură Camelhear: „în circul acesta dacă îţi place să mergi pe sârmă / nu mă ruga să îţi întind plasă dedesubt“. Transcriind şi concluzia, vom vedea că poemul adăposteşte un silogism artistic: „aşa s-a născut pasiunea mea pentru canari / şi tot delirul care a urmat“.

Poeziile au în ele fire narative, ca bancnotele, firet auriu.

Tresăltând în rezonanţe arhaizante, orizontul din cartea Supa de ceapă asigură amplitudinea confluenţei visului cu lumea.