Oglinzi paralele

de Dan Ionescu

Cu o operă literară apreciabilă, recenzată de prof. Florea Firan în lucrarea Profiluri şi structuri literare, Ion Deaconescu, prodecan al Facultăţii de Istorie şi Filozofie, a publicat la editura Grinta din Cluj, romanul Garderobierul.

Cu un titlu care, datorită articolului hotărât enclitic „-l“, extrage din masa de garderobieri doar unul, romanul impune o curiozitate. Începem lectura cu intenţia de a afla acea însuşire care singularizează. Garderobierul este parcă deasupra timpului, la datorie pentru oricine accesează medii atemporale, gata să-l orienteze către locul potrivit. În plan secund, titlul invocă exerciţiul de schimbare pe care-l facem şi la propriu, predând hainele de stradă, de ieşit în lume, cuiva plătit pentru aceasta. Metamorfoza o executăm public, din nevoia de a parveni rutinei şi de a ne devota, decorsetaţi de circumstanţe, imprevizibilului pe care ţi-l oferă spectacolul, în special, teatrul.

Cele patruzeci de capitole, marcate prin cifre romane, răsfrâng, fiecare în parte, istoria unui sentiment; în mai multe cazuri, dacă numai preexistent în natura umană, atunci ilustrat prin împrumut din subconştientul altor specii.

Arta apărării, însuşire pentru care am domesticit câinele şi pe care acesta o exercită instinctiv, am asimilat-o în istorie atât de mult, încât „doar câinele din mine latră şi nu mă lasă să mă odihnesc, ca şi când trupul nu ar mai exista“. Este o imagine regresivă a omului până la punctul comun, presupus de o stare precum veghea de teama de a nu fi periclitat în şansa superiorităţii, cu însuşi câinele. Posibilitatea de fidelitate şi de apărare se ilustrează de asemenea, din proximitatea unui atu care nu este eminamente al nostru, decât în condiţii extreme.

În capitolul al doilea, se descrie o călătorie către viitor, ca fugă de un prezent al aşteptării. Diodor, primul personaj al romanului, admiră în ascuns, femeia Elizar. Puntea unde se petrece întâlnirea lor, pare un simbol al ieşirii flirtului la suprafaţă, iar corabia în ansamblu semnifică măreţia şi mobilitatea iluziei.

În Garderobierul, câtă vreme personajele se menţin în tatonare, atât va dura şi iubirea lor, pe atât de efemeră, iar dezamăgirea, generată într-un asemenea eveniment ca dragostea, aici, ca personajele firave să nu se anuleze, se va transforma în nedumerire. Pregetarea este şi un artificiu de a menţine firul narativ.

Cele două personaje, Diodor şi Agripina, cunosc avataruri care prilejuiesc autorului reflecţii profunde pe seama singurătăţii ca mijloc al cunoaşterii de sine. Interpretările filosofice se ilustrează sadovenian, metaforic, nu predilect esoteric.

Piscul sufletului, care în optica autorului, ne conectează la originea fiinţei, la mister, deci la umanitatea propriu-zisă, nu se poate scoate la vânzare. Nici hazardul unui joc de zaruri nu schimbă regula supremă.

Tautologia pe tema convenţionalităţii ca trăsătură fundamentală a stilului artistic, a aparţinut întâi romancierilor omniscienţi. În condiţiile romanului de atăzi, o asemenea tendinţă pe care o exprimă autorul Ion Deaconescu, înseamnă originalitate, un demers asemănător celui pe care l-a făcut G. Călinescu în 1938, când, în plin proustianism, a vrut să demontreze superioritatea metodei lui Balzac, publicând Enigma Otiliei, „primul roman citadin de tip clasic, şi balzacian“.

Capitolul „Nu poţi acoperi cu umbre întunericul“ din Garderobierul are o tânguire finală, gen Carlo Goldoni: „Diodor, Elizar et. comp., sărmanilor, pe mâna cui aţi ajuns!“, după o invocaţie prealabilă a lui Dumnezeu care să exercite, de pe o postură intermediară, oricum secundară, autoritatea scriitorului asupra personajelor: „mă rog ca Dumnezeu să fie şi mâna mea cu care voi ciopli în aer statuile celor ce se vor naşte în cetatea literelor, peste care sunt, cu voie sau fără, guvernator“.

Identitatea lui Diodor o aflăm în capitolul al V-lea: „Diodor este un doctor nebun, în sensul că vindeca boli nemaiîntâlnite cu te miri ce: o frunză de viţă-de-vie, o capsulă de mac, mixtură greal, făcută din şase plante şi perle pisate, violete, vin de Samotrace, pietre fierbinţi, bucăţi de jad, purificate la flacăra de opal, ambră, carne crudă de viperă etc.“. O asemenea reţetă ne induce într-un mediu bizar, similar celui din Pâlnia şi Stamate de Urmuz.

Mici istorii apar indexate la numele „Diodor“, toate pentru a demonstra vocaţia acestuia în medicină. Trăind starea talentului, acesta crede că va rezolva înclinaţiile sufleteşti ale oricărui bolnav, fixându-i „pe unul din ochi o lentilă concavă numită de el oglinda lui Mazda, mărturisind că important nu e să vezi ce se întâmplă în jurul tău, ci în obscuritatea din tine în care există omul drept şi cel stâng, adică omul cel bun şi rău, şi că astfel vei recepţiona ceea ce vine dintr-un alt univers“.

Capitolele în care scriitorul se adresează cititorilor, separat de personaje, pot alcătui un corp distinct de restul romanului. Tonul este de asemenea, altul.

Meditaţiile apar în dreptul personajelor ca o măsură a scriitorului de a-şi depăşi cenzura impusă, în pofida actului creator, de propria-i identitate.

Compoziţia este circulară: incipitul şi sfârşitul romanului sunt cugetări ale autorului, în prolog, asupra motivaţiei de a scrie această carte, în epilog, asupra realizării ei, iar speranţa: „poate că ne vom mai întâlni, cândva cu Diodor et comp., acolo pe acoperişul lumii, unde fiarele şi oamenii sunt fraţi“ este interesantă, cel puţin sub aspectul că în altă lume, spiritul celor care am viat aici, pe Terra, va fi în corespondenţă perfectă cu al personajelor imaginate de noi, pentru a ni se fi confirmat acolo, virtuţi demiurgice.

Pentru a fi apreciată în stadiul ei grav, confesiunea din romanul Garderobierul se ilustrează prin acţiune. Ion Deaconescu dezvoltă o proză de viziune onirică.