Lumea unei cărţi

de Dan Ionescu

La editura Ramuri, a apărut cartea A fost o lume, semnată de experimentatul prozator, Ion Floricel. O altfel de lume, după cum este denumit unul dintre capitole, înseamnă un cerc de înţelepciune, dintre mai multe, pe care scriitorul, suveran, îl sondează. Titlul capitolului devine interesant prin adverbul de mod „altfel“ care induce o poză discordantă statorniciei unei lumi.

Prepoziţia de legătură „de“ este independentă într-o eventuală analiză gramaticală, după cum specificul desemnat prin adverb, de asemenea apare fără legătură cu lumea ca bază.

Romanul se împlineşte datorită unui procedeu specific: firul acţiunii e preluat pe rând, de acele personaje a căror importanţă creşte în anchetă.

Când sunt în rol, ies la suprafaţă trăsături predominante de caracter ale eroilor cărţii şi aspecte ale stratului social căruia aceştia îi aparţin.

Omniscienţa romancierului asigură finalul şi fixează personajele în destin.

Obiceiurile satului: vorbăria prelungită din birt sau prezenţa la slujba religioasă contrastează cu obligaţia de a merge la colectiv. Pe un asemenea fundal, apare portretul filigranat al lui Petre Ulmeanu. Neliniştea şi permanentele deplasări ale bătrânului baci între stână şi lume, amintesc de căutarea soţului dispărut, apoi a adevărului, de către Vitoria Lipan.

Motivul romanului A fost o lume este mioritic: un tânăr cioban, Gavrilă Cioroianu,  este găsit mort [în lucernă] şi bineînţeles, se caută vinovatul.

Acţiunea se desfăşoară în anii optzeci.

Dezamăgit de tragismul unei astfel de întâmplări, baciul Petre Ulmeanu revine în sat, dar imediat, fără a mai deschide poarta propriei gospodării, ca dator să limpezească situaţia, se întoarce la stâna din Teicani, încărcându-şi calfele cu opinia generală că, totuşi, ucigaşul trebuie să fie dintre ei trei: Ulmeanu, Stuparu sau Dăogaru. Această bănuială a oamenilor din sat, îngrijoraţi şi dornici de a se afla mai repede adevărul, influenţează diferit şi într-un mod neprevăzut conştiinţele.

Gogu Dăogaru, cel mai dur în aparenţă, dintre ciobani şi cu un fel bizar şi labil de a fi, încearcă să se sinucidă prin spânzurare, fiind salvat de soţie în ultimul moment. Tentativa, precum şi reacţia nervoasă faţă de comeseni, într-un popas scurt la cârciumă, de parcă păstorul ar fi dorit să lupte cu zvonul şi să-l răpună, va spori bănuiala asupra lui. Dăogaru este victima amneziei de care suferă. El are numai sentimentul nevinovăţiei, însă nu şi amintirea clară a vreunui episod definitiv. Incertitudinea minoră şi câteva anchete desfăşurate cu brutalitate de către şeful de post din sat, îi vor amplifica deznădejdea. Dăogaru cedează şi va reuşi în suicid.

Gogu Dăogaru şi Gavrilă Cioroianu sunt victime, înainte de toate, ale propriului viciu, darul beţiei, care poate reprezenta şi un alibi pentru adevăratul făptaş pentru că împrejurările vor fi judecate în mod aprioric, de către toţi, în afară de Ulmeanu şi Floroiu.

Stuparu este parcă voit uitat în dinamica evenimenţială, însă când adevărul începe să iasă la iveală, datorită confreriei bazate pe omenie, dintre Ulmeanu şi Floroiu, mina lui pare îngândurată. Liniile comportamentale se deformează sub greutatea unor zbateri sufleteşti. În câţiva paşi de la un loc la altul, el însuşi se uită pe sine. Se împovărează cu tare ale fostelor victime.

Valerie Floroiu şi Costache Ilioiu sunt personaje antonime, deşi profesia lor e comună, procurori.

Romancierul  introduce un element de avertizare a cititorului. Personajele dornice de aflarea adevărului renunţă la tabieturi în toiul anchetei. Câştigătorul de început al acestei competiţii profesionale, Costache Ilioiu, om ranchiunos şi îndoctrinat, şi le păstrează. După ce declară: „Maşina justiţiei merge înainte cu paşi înceţi, dar siguri. Nimeni n-o poate abate din drum. Nimeni n-o poate opri. Nici chiar Valerie Floroiu“, gustă un coniac şi bea o cafea în tovărăşia lui Bicoi, şef de post, căruia îi va inspira îndârjire negativă, brutalitate de amator.

Poveştile despre personajele cu menire în roman curg din unghiuri diferite, dar cu un anumit protocol, în consecinţa trecerii acestor personaje prin sălile de anchetă sau de judecată.

Mediile sunt descrise atractiv de către autor, cititorul râvnind la moduri de viaţă patriarhale: „[…] când un om îţi calcă pragul, trebuie ciocnit un pahar de vin, hai s-o facem! Aşa spun teicanii. Eu zic să-i credem, căci ştiu ei ce spun“. Tradiţiile în orice împrejurare, e bine să le păstrezi A avea răgaz pentru ele echivalează unei evadări din starea uni prezent presant şi cu probleme. Nici nenorocirea lui Floroiu, fiind exclus din corpul procurorilor, la un moment dat, nu mai este aşa de mare. Revenirea acasă, la ţară, pentru a-şi „reîncărca bateriile“ consumate în nedreptăţi, îl constrânge să regândească propriu-i rost, în conformitate cu pornirile firii, de a se dedica agriculturii, să planteze roşii, ardei, să ridice un solar. Disputa cu natura e mai uşor de câştigat, decât cu oamenii, cu deplina răutate a lor. Este fericirea firii acestui tânăr procuror. O pildă pentru alţi vitregiţi ai sorţii. Calmul în faţa situaţiilor şi reintegrarea în spaţiul din care ai plecat, sunt atuuri de care se cuvine să te foloseşti, precum şi înţelegerea familială, ca în Moara cu noroc. Destinul acţionează din resortul tragic, numai când ignori tradiţia pozitivă, când tu însuţi te pierzi valorilor consistente şi morale ale spaţiului respectiv.

Însă pentru cauza cea mare a adevărului, care trebuie propagat şi apărat oricând, o revenire în haina de tensiuni a unei profesii totuşi dorite, este o datorie. Acesta este principalul mesaj al cărţii A fost o lume de Ion Floricel, carte cu eveniment şi descrieri, „esenţializată din epopeea Teicanii – Fel de suflete“.