https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu capul pe umeri, dar…(Fragment din romanul „Casa gaițelor”, de Ion R. Popa, aflat în curs de apatriție la Ed. Auitograf MJM)

Trecuse aproape o lună de la interogarea lui Radu de către secretarul regionalei responsabil cu structura partidului, iar acum era chemat din nou, de data aceasta la Colegiul Central.

S-a gândit că ar fi bine să se sfătuiască mai întâi cu Luca și, de aceea, Radu a plecat spre Capitală, cu o zi înainte de termenul fixat. Din Gara de Nord, a telefonat, dar nu a răspuns nimeni la Luca acasă. Pentru că știa unde locuiește, s-a dus personal. Nu a ieșit nimeni. A sunat la vecin și a aflat că nu fusese văzut de vreo două-trei zile. În acest caz, a trebuit să se prezinte înainte de a se fi sfătuit cu Luca.

Deși, inițial, – probabil pentru a-și fi făcut singur curaj – Radu nu acordase prea mare importanță chemării sale. În dimineața respectivă, și-a pus la punct o ținută decentă și s-a îndreptat ferm spre locul cu pricina.

La ora stabilită, și-a anunțat prezența la secretara din antecameră, pe care, și-a dat seama, o cunoștea de pe vremea când el era în umbra consilierului sovietic. Aceasta, cu o figură galeșă dar și puțin compătimitoare, a făcut o bifă pe o listă pe care o avea pe birou și l-a rugat să aștepte.

– Pot să rămân aici? a îndrăznit Radu.

– Poate se supără șeful. Mai bine vin eu și vă chem.

 Așteptarea lui Radu a durat mai mult de o oră. Când a intrat, s-a trezit în fața unei mese, dincolo de care se aflau Serioja, consilierul sovietic al cărui translator fusese cu câțiva ani în urmă, Petru Lepădat, cu care se afla în termeni buni. Aceștia îl încadrau pe un tovarăș mult mai voluminos, mai învârstă, brunet și cu sprâncene stufoase, probabil șeful… completului. Mai retrasă spre fereastră se afla mașina de scris, la care a recunoscut-o pe Natașa, soția lui Serioja, pe care a salutat-o cu un zâmbet, dar aceasta a rămas indiferentă.

Deși în fața ușii își pierduse curajul și când a intrat nici nu știa pe unde calcă, acum, după ce i-a identificat pe primii doi, nu a mai rămas decât cu o umbră de insatisfacție, ce venea din aceea că se afla în această postură jenantă, în fața unor cunoscuți.

A fost invitat să ia loc în fața lor, iar șeful a cerut încuviințarea celor doi de a începe.

– Tovarășe Negrilă, ai fost invitat aici pentru o discuție tovărășească în vederea unei clarificări politico-ideologice, poate și… organizatorică. Pentru început, aș pune în discuție aprecierea asupra etapei istorice pe care o străbate țara noastră în prezent. Știu că ar fi mult de spus, dar te rog, cât mai pe scurt și vezi unde te plasezi pe firul evenimentelor.

– Pot să spun, fără teama de a greși, că țara noastră se află pe un drum bun, jalonat cu sprijinul neprecupețit al prietenilor noștri sovietici.

– Ce te determină să crezi asta? l-a ajutat Lepădat.

– Fiindcă de la eliberarea țării noastre de sub jugul fascist, prietenii noștri sovietici ne-au fost mereu alături și ne-au acordat întreg concursul ca să pășim cu încredere pe noul drum, așa cum o mamă își învață odrasla să facă primii pași, în primii ani de viață, a plasat el un răspuns folosind o exprimare a unui lider de partid, la care meditase în prealabil.

– Ne poți aminti câteva momente, pe care le apreciezi ca importante și le-am depășit cu ajutor sovietic? a mers mai departe Petru Lepădat.

– De o importanță deosebită, chiar deschizător de epocă istorică, mi se pare instaurarea guvernului de la 6 martie, fără de care poate că nu ar mai fi avut loc altele pe care le cunoaștem; adică, încheierea armistițiului, etatizarea băncii și stabilizarea monetară care au dat o lovitură mortală marelui capital din țară, victoria forțelor democratice în alegerile parlamentare, înlăturarea monarhiei, și, recent, adoptarea noii constituții. Prin toate acestea, întreaga putere politică a trecut în mâna poporului muncitor, fapt consfințit prin legea fundamentală a tinerei noastre republici populare.

– Crezi că mai există cale de întoarcere la vechiul regim politic? a insistat Lepădat.

– Nu, niciodată!

– Dacă este cum spui, de ce continui să întreții relații amoroase – ba chiar ai fi în pragul căsătoriei – cu fiica unui moșier, reacționar și sabotor al puterii democrat-populare, gazdă bună a trupelor germane, participant la războiul antisovietic? a intrat direct în subiect președintele comisiei.

– Iar eu aș mai adăuga o întrebare ajutătoare. De ce această ființă, care ți-a fost apropiată din copilărie, a refuzat să ceară a veni lângă tine în partid? s-a gândit Serioja.

– Ea a fost o luptătoare antifascistă, o pacifistă, pentru care a pierdut facultatea, a sprijinit cât a putut organizația „Tinerimea Democrată”, cu care a colaborat, dar nici pe vremea aceea, nici după întoarcerea armelor de către România, nu i-a cerut cineva să intre în partid; așa că, nu se pune problema unui refuz, în special că ea a colaborat cu alți tineri care astăzi sunt în partid, având misiuni comune.

– Mă gândeam că i-ai fi propus tu, dar n-ai reușit a o convinge, a fost malițios Serioja.

– Eu consider că aderarea la un partid este o chestiune personală…

– Corect, pleacă din lăuntrul fiecăruia, conform convingerilor sale intime. Dar uite că ea a reușit să te convingă pe tine să petreci clipe fericite nu doar cu ea, ci cu tot neamul ei moșieresc, stând la masa lor cu prilejul unor ceremonii cu ample discursuri antidemocratice, antisovietice, în timp ce mama ta și tatăl tău le aduceau servicii bucurându-se de toată încrederea, fapt cu răsunet  negativ în lumea satelor, a adăugat Petru Lepădat.

– Dacă eu am fost văzut la asemenea ceremonial, cum ziceți dumneavoastră, înseamnă că ori am trecut pe-acolo, ori am însoțit-o pe Raluca pentru scurt timp, și nimic mai mult; eu nu am fost un participant la eventualele mese festive ale familiei Pătrulescu, eu am fost servitorul conacului, ca și mama și tata. Oricum, în fața mea nu au existat afirmații antisovietice, antidemocratice…, a crezut că parează Radu.

– Te-ai încârduit cu această Raluca Pătrulescu școlită la Viena și ai intrat în familia ei care geme de teze împotriva regimului democrat-popular și a glorioaselor popoare sovietice, când știai de participarea ei, an de an, de ziua regelui, la mitingurile antidemocratice organizate de reacțiune, a considerat necesar să-i impute Petru Lepădat.

– Eu nu știu nimic de asemenea participări ale Ralucăi, nu doar fiindcă eram plecat, ci pentru că nici nu cred că au avut loc; ea nu mi-a vorbit niciodată despre așa ceva. Raluca e cu capul pe proprii umeri și nu se aruncă în foc pentru o cauză pierdută.

– Nu poți motiva că nu știi, îndată ce relațiile voastre nu s-au întrerupt niciodată, chiar și în prezent ele continuă, după cum avem informații, a continuat Petru.

– În primul rând că am întrerupt orice legătură cu Raluca Pătrulescu, pentru care am mai fost anchetat la regională. În al doilea rând, așa cum probabil știți, noi ne cunoaștem de când am luptat împreună pe baricadele antifasciste, antiantonesciene, antihitleriste…, având alături alți doi tovarăși, care au depus mărturie în acest sens.

– Noi considerăm, ca și oamenii de-acolo care au semnalat atitudinea ta contrară intereselor și politicii partidului, că sârguința cu care ai insistat ca această reminiscență a moșierimii să conducă ferma de la Șipot, pe care ai întemeiat-o în mod special pentru ea, anulând parcelarea făcută de niște oameni nevoiași, deși erai în cunoștință de cauză că ferma și întregul personal fusese o gazdă bună pentru nemți. Și toate astea făcute de tine serveau interesele reacțiunii. Pe de altă parte, asta este mai grav decât îți închipui și dovedește un slab nivel politic, fiindcă nu ai întrezărit adevăratele scopuri ale politicii partidului la sate. Ai depus toate eforturile ca acea fermă să prospere pentru a demonstra teza ta eronată. Ai nutrit tot timpul un vis de preamărire, de înavuțire și îmburghezire. Ai considerat că prin cârdășia cu această fată îți vei atinge scopul, iar pentru asta ai trădat cauza clasei muncitoare, a atacat frontal șeful anchetei.

– Vreți să spuneți că eu trebuia să fi înțeles că scopurile politicii partidului la sate sunt altele decât cele afirmate în legea agrară?

– Să fi văzut dincolo de astea, anume previziunile transmise de toate documentele de partid, pe care orice om care gândește în mod comunist le înțelege! i-a reproșat Serioja.

-Tu nu cunoșteai teza leninistă conform căreia proprietatea particulară generează capitalism zi de zi, ceas de ceas? De aceea, proprietatea privată asupra pământului trebuie lichidată! Tu ai crezut că reforma agrară ar fi fost punctul final al politicii noastre în lumea satelor și a venit timpul să te căpătuiești? Tu nu ai înțeles că reforma agrară a avut loc tocmai în perspectiva trecerii la proprietatea colectivă asupra pământului. Tu voiai să te îmburghezești pentru a fi pe măsura  viitoarei consoarte. Nouă nu ne trebuie asemenea elemente!

– Nu mi-a trecut prin cap așa ceva și nici într-un caz nu urma să mă căsătoresc cu această fată, dacă eram incompatibili social.

– Asta-i corect, dar dorința ta de mărire, de a fi stăpân pe locurile unde-ai slugărit cândva erau la tine mai tari decât această realitate. Tu i-ai promis acelei năpârci că o iei de soție și v-ați apucat să faceți și copii, așa cum îi stă bine… unei familii înstărite, i-a reproșat Petru Lepădat.

– Asta e prea de tot, ați ajuns prea departe, fiindcă nu avem niciun copil, a protestat Radu Negrilă.

Serioja a aruncat o privire către Natașa. Aceasta s-a ridicat, a deschis ușa din spatele sălii și a adresat o invitație. Raluca Pătrulescu a intrat condusă de o altă tovarășă. Împricinata era plânsă, pășea cu privirea în pământ și cu pardesiul larg deschis, fiindcă nu o mai cuprindea, probabil.

– O  cunoști pe… doamna?

– Desigur! E Raluca.

– Raluca Pătrulescu, fiica lui Ovidiu și a Leliei, până nu demult proprietarii a două trupuri mari de moșie, la Șipot și Nucet, puse la dispoziția nemților, iar persoana de față, la sfârșitul anului trecut, dacă nu greșim, a făcut parte din cortegiul mortuar al celei mai proeminente moșierițe din plasă. O vezi pe iubita ta Raluca cum arată? Susține că e gravidă cu tine. Voia să avorteze, dar oamenii noștri l-au oprit la timp pe doctor. Ce mai ai de zis? l-a încolțit Serioja.

Radu nu a mai putut deschide gura. În sinea lui ar fi avut multe de spus, dar nu să nege ceva, ci despre josnicia faptelor celor din fața sa. S-a abținut a vorbi și s-a mulțumit să-i privească cu un fel de indiferență și dispreț pentru atitudinea lor față de Raluca, înainte de toate ca mamă în devenire.

– Iată de ce – a reluat președintele completului – nici noi, nici partidul nostru, pe care tu ai crezut că-l poți înșela, nu mai avem încredere în tine. Ca urmare, solicităm retragerea calității tale de membru al partidului, pe care ai câștigat-o prin fraudă, eliberarea ta din funcțiile deținute și degrevarea de orice altă sarcină de partid care îți fusese încredințată, a concluzionat președintele completului de anchetă.

Apoi, acesta i-a întrebat pe cei doi, din stânga și dreapta sa, dacă mai au ceva de adăugat, le-a cerut tuturor să semneze cele consemnate de Natașa și a declarat ședința închisă, iar împricinaților, fără să-i fi privit, le-a spus rece:

– Puteți pleca! și a întors privirea într-un mod care voia să însemne „Nu vreau să vă mai văd!”

*     *

Raluca și Radu au ieșit împreună. Afară, ea a izbucnit într-un hohot de plâns, din care nu se putea opri. Simțind o stare de leșin, și-a sprijinit capul pe umărul lui. Au reușit să ajungă pe o bancă.

– Tu chiar ești gravidă?

– Desigur! Nu se vede?

– Și ei cum au aflat de acel doctor?

– Mă căutau pentru altceva; eram inculpată într-un proces de sabotaj. Dar acum sunt convinsă că au fost pe urmele noastre tot timpul. Să știi că am auzit tot interogatoriul. M-a uimit cu cât tupeu au inventat atâtea și ca să te aducă în situația de a nega căsătoria, dar nu au reușit să te determine să negi și relația cu mine, nici anterioară și nici viitoare. De aceea, vor ține de ideea cu sabotajul pentru care sunt judecată.

– Ce sabotaj? Eu știu doar de sabotarea mașinii de război germane…

– Acelea nu mai contează acum. Cică am sabotat economic puterea populară când am lăsat necultivat ani de zile pământul din proprietate, după plecarea nemților, așa cum îmi citeau dintr-un raport de la comună, semnat de primarul Vraiște, notarul Panduru și referentul popular Dârdu, din câte mi-a relatat un grefier, care îl cunoaște pe tata.

– Mie de ce nu mi-ai spus?

– Mai și vorbești? De cât timp nu ai mai dat niciun semn de viață? De unde era să te fi luat? Și-apoi, m-am gândit că poate vrei să ascunzi relația noastră și îți fac rău dacă întreb de tine. Dar uite că tot acolo am ajuns.

– Da, acum am devenit… compatibili, a zâmbit Radu.

– Îți arde de glume?

– Dar tu voiai să renunți la copil?

– Nici vorbă! Eram la doctor pentru o consultație, când au dat ei buzna. Și cu el aveau ceva. S-au purtat cu doctorul de parcă ar fi fost un criminal. Dar, într-un stat civilizat, nici cu acela nu poți să fii atât de sălbatic.

– Unchiu-tău Luca știe ceva?

– Păi cine a mai reușit să vorbească cu el?

– Tu ce vrei să faci acum?

– Mă duc la Lory, colega și prietena mea. Tu?

– Merg la cămin ca să mă odihnesc puțin și după aceea o să încerc să-l găsesc pe unchiul Luca. El trebuie să știe ce avem de făcut în continuare. Ne întâlnim mâine, în gară, ca să plecăm cu trenul de 11,29.

– Bine! La revedere!

*     *     *

La biroul de recepție al căminului, Radu a prezentat legitimația și urma să primească cheia.

– Camera dumneavoastră a fost ocupată de către altcineva, a avut surpriza să audă Radu.

– Și eu trebuie să merg în alta?

– Nu mai avem locuri…

– Vreți să spuneți că pentru mine nu mai sunt locuri?

– Se poate spune și așa, dacă nu vă supărați, a zâmbit recepționerul.

– Și bagajul meu din cameră?

– Toate obiectele care vă aparțin le găsiți în acea valiză care vă așteaptă, și a indicat-o cu mâna, lângă o oglindă din hol.

– Mulțumesc!

Radu și-a luat valiza și a ieșit, deși avea impresia că acel salariat ar fi vrut să-i mai spună ceva.

Era abătut din cale afară. „Ce să fac?! Cu ăștia nu e de glumit! În fine, poate că voi rezolva cumva… Dar trebuie să-mi găsesc de lucru; poate chiar pe aici, prin Capitală. Zău? Dar voi avea un copil. Lucrurile se complică. Uite că eu nu am unde să dorm în noaptea asta. Ia să mai încerc la unchiul Luca!”.

Când s-a apropiat de casa acestuia, Luca tocmai ieșea.

– Unchiule! s-a trezit Radu strigând cu disperare, încât s-a speriat de propria-i voce, totodată începând să alerge, ca spre o salvare a sa.

– Poftim cheia, intră, că mă întorc imediat. Trebuie să cumpăr ceva de mâncare.

Radu a intrat, s-a făcut lejer, s-a tolănit în pat și a început să studieze încăperea. I-a atras atenția un mănunchi de flori dintr-o mică vază, dar care erau aproape total veștejite. „Înseamnă că unchiul nu a mai trecut de mult pe-acasă, într-adevăr! Dar parcă avea o gospodină de îi făcea menajul. Aceea?!” și-a zis Radu.

A venit și Luca. Avea o plasă în care se puteau observa o franzelă, un borcan de muștar și, într-un ambalaj, probabil un salam sau un parizer.

– Hai să mâncăm ceva! l-a invitat Luca, oprindu-se cu plasa în bucătărie. Apoi s-a dus în sufragerie, de unde s-a întors cu florile acelea și le-a trântit în coșul de gunoi, în timp ce murmura ceva, mai mult pentru sine: „Mi-au luat și menajera; i-au dat altă misiune; asta înseamnă că la mine e situația… rezolvată”.

-?! Radu nu a îndrăznit să-l întrebe ce vrea să spună.

– Sunt nemâncat de ieri dimineață, iar atunci…, doar un fluștuc.

Radu, urmărindu-l pe Luca, și-a dat  seama că nici el nu mâncase ceva în  ziua respectivă.

– Te-am căutat și ieri; voiam să discut cu matale înainte de a mă fi dus la un interogatoriu.

– Ce interogatoriu? Unde, cum? a fost surprins Luca.

Radu i-a relatat tot ce se petrecuse în cele patru ore în fața acelei comisii. Luca a ascultat cu răbdare, uneori fiind absorbit de alte gânduri care, în mod vădit, aveau legătură cu ceea ce spunea Radu, după care venea el cu întrebări.

– E grav, e grav de tot! a concluzionat Luca. Și s-a ridicat cu fruntea încrețită și transpirat, cu mâna la falcă și arătătorul pe tâmplă. A ieșit și s-a înapoiat cu o sticlă de vin. A turnat în două pahare și l-a provocat pe Radu. Acesta a ridicat paharul mirat, fiindcă știa că Luca nu era mare amator de băuturi alcoolice.

– De ce crezi asta, unchiule? Eu parcă mă simt eliberat dintr-o strânsoare…, acum pot să mă căsătoresc în voie cu Raluca.

– Nu mai vorbi prostii! Eu ți-am spus ce te așteaptă dacă nu întrerupi orice legătură cu ea. Nu m-ai crezut și iată unde-ai ajuns! Dar să nu crezi că s-a terminat și că ai devenit liber!

Amândoi au rămas profund îngândurați. Fiecare cu gândurile și preocupările lui.

– Crezi că nu o să găsesc de lucru?

– Ba da, pe șantier, în vreo mină, dacă nu te-oi opri la canal, despre care se tot vorbește. Dar ce să mai zic eu de tine, dacă și eu sunt în aceeași situație nefastă. Așa că, de lucru o să ne dea ei amândurora…

– Chiar așa?

– Și încă în ce condiții! Află că de cinci zile sunt anchetat când de unul, când de altul dintre reprezentanții sovietici, în prezența alor noștri.

– Pentru ce fapte ești învinuit?

– Inclusiv pentru recomandarea ta ca însoțitor al consilierului sovietic. Cică te-am plasat ca om de încredere al meu, pentru a urmări mișcările aceluia, iar tu avuseseși  părinții în slujba nemților. Apoi, mi se impută că am colaborat cu nemții, acum, în noua funcție; că am sprijinit politic elemente retrograde, dornice de înavuțire ca să intre în partid; iar cea mai gravă învinuire, că aș fi divulgat către oamenii lui Tito aspecte de culise ale politicii sovietice în legătură cu „pământul slavilor de sud”, cu care Jugoslavia ar putea contracara puterea sovietică în interiorul lagărului socialist.

– Ce e cu asta? Eu nu știu nimic.

– A fost o idee, cândva, ca Jugoslavia să-i cuprindă între granițele sale și pe bulgari, devenind un stat federal puternic al slavilor balcanici. Eu am făcut prostia să apreciez acea ideea. Consideram marele stat balcanic ce ar fi rezultat ca o pavăză a statelor socialiste din Europa Sud-Răsăriteană. De fapt, am considerat că este un gest de amiciție față de partenerii de dialog, așa cum se practică în diplomație. Mi s-a imputat că eu nu știu cine este pavăza socialismului în lume, că l-am trădat pe Stalin în favoarea lui Tito.

– Ce crezi că va urma? a devenit tot mai interesat Radu.

– Destituirea din funcție, din partid, etichetarea ca trădător al cauzei clase muncitoare și al prieteniei româno-sovietice, arestarea și condamnarea la ani grei de temniță.

– Eu aș putea să mă aștept la așa ceva?

– La tine e mai complicat, de la început. Știu că există deja întocmit un proces la adresa Ralucăi pentru sabotaj economic, altul la adresa lui Ovidiu pentru participarea cu entuziasm la războiul antisovietic cu rezultate ce i-au adus și o medalie, pentru găzduirea nemților la conace, pentru îndemnarea mea și a ta la acțiuni contrare făuririi viitorului luminos la patriei, ceea ce poate fi interpretat – cum o dori procurorul – chiar ca trădare de țară. Nu a scăpat nici Teodora, învinuită de legături frecvente cu o putere imperialistă și transmiterea de știri peste hotare, pentru că are soțul acolo.

Radu s-a cutremurat. Gândul i-a zburat către Raluca:

– Știi că e și Raluca în București? i-a zis lui Luca.

– La asta mă gândeam. Să ne întâlnim mâine și cu ea și să discutăm toți pentru a vedea ce mai putem face.

– Păi, noi aveam programat ca mâine, până în prânz, să ne întâlnim în gară și să plecăm.

– Nu mai plecați, veniți la mine aici!

Au mai continuat discuția până când au terminat sticla de vin, când Luca a explicat:

– Acum, sper să dorm cum trebuie. Am o săptămână de când nu mă pot odihni nopțile. Ațipesc și tresar cu vreun anchetator lângă mine sau cu vreo întrebare răstălmăcită. Dimineață, până pleci, să umbli binișor, mă trezești când vii cu Raluca.

*     *      *     *

La sosirea celor doi, Luca era deja în picioare. Făcuse cumpărături și acum gătea.

– Bine-ați venit! i-a primit el pe tineri. Ia uite ce bine vă stă! Să fie cu noroc! le-a mai urat Luca, privind spre pântecul Ralucăi.

– Mulțumesc, unchiule, dar nu știu cât de bine sunt toate astea, a răspuns Raluca.

– Imediat e gata, ne așezăm, ne ospătăm și vom discerne, a vrut să fie o gazdă bună Luca.

Într-adevăr, s-au așezat la masă, au admirat mâncarea, dar n-au apucat să discearnă. Un polițist și doi civili au intrat brusc:

– Voi doi – s-a adresat bărbaților – mergeți cu noi! a ordonat cel în uniformă.

– Eu, nu? a întrebat Raluca

– Tu, altădată, nu te grăbi și să nu ieși după noi sau să faci scandal pe-aci! a fost malițios unul dintre civili.

Dar Raluca nu putea nici măcar să se mențină pe picioare. S-a dus totuși la fereastră, s-a rezemat de tăblia patului și a urmărit ce se întâmplă.

Radu și Luca au fost introduși într-o dubă, în spatele căreia se aflau doi soldați înarmați care apoi au urcat lângă cei ridicați și mașina a pornit grăbită.