D-ale străbunilor

(Fragment din romanul Parfumul de lavandă, Ed. Autograf MJM, 2014,

autor Ion R. Popa)

         – Cică într-un sat de la Dunăre, ba lângă el, într-o pădure, a coborât Dumnezeu pe pământ.

         – Zău?!

         – Da. Și i s-a arătat unui cioban care era mut, dar i-a dat grai ca să poată să spună la lume ce-au vorbit.

         – Ce i-o fi spus?

         – Păi n-auziși ce zicea…

         – Nu fusei de la început.

         – Cică era ca un bătrân cu pletele albe ca neaua și mari de-l învăluiau până la pământ, dar el mergea pe deasupra, fără să atingă de jos cu tălpile… Și l-a certat că n-a povestit lumii ce-i spusese el mai înainte, când se mai întâlniseră…

         – Dar ce trebuia să spună?

         – Că ne iartă toate păcatele dacă ne întoarcem cu fața către el, să respectăm posturile și sărbătorile, să nu mai zicem vorbe rele, încales tineretul, să nu ne mai dușmănim, să-i respectăm pe părinți, pe bătrâni și câte altele, de, multe dintre ele, le spunea și popa la biserică.

         – Nu zicea rău, nu?

         – Bag seama că nu, iar lui i-a dat Domnul puteri de tămăduire a beteșugurilor.

         Curând, vestea s-a răspândit în toată țara. Au început să curgă spre Dunăre convoaie de care și căruțe, în care zăceau schilozi, orbi, rahitici, slăbănogi, loviți de cine știe ce boli ale timpului; toți mergeau la Sfântul Petrache Lupu ca să-i mântuiască, în numele Domnului, de beteșugurile lor.

         Se vorbea peste tot despre minunile Sfântului de la Maglavit.

……………………………………………………………………………………

         În vacanță, Emanoil Căalugăru a ajuns acasă, în satul Crângași, unde l-a întâlnit pe învățătorul localnic, Vasile Crângașu, cu care a purtat o discuție:

            – Domnule Crângașu, ce ziceți de chestia cu Petrache Lupu? A devenit un adevărat fenomen național, nu?

         – Ai remarcat bine. Dincolo de ceea ce vede și crede lumea, dincolo de minunile care se manifestă prin șocul produs asupra unor oameni cu beteșuguri, mulți necăjiți cari până acum nu au trecut peste hotarul satului, dincolo de toate astea ziceam, fenomenul are un efect benefic. În afară că-i mai domolește pe unii cari nu mai știau de nimeni și de nimic, aici s-a întâlnit omul simplu din Ardeal cu cel din Moldova, cu cel din Oltenia, din Basarabia sau din Câmpia Munteniei ori din Dobrogea, ca să nu mai spun că au venit români și de peste hotare. În mintea lor, dacă mai era nevoie, fără să-și fi dat seama, a pătruns ideea, convingerea, că românii sunt toți la fel, de-un neam, de-o limbă și de aceeași credință izbăvitoare; că toți au suferit stăpâniri străine și că acum ne-a ajutat Dumnezeu de suntem toți la un loc, între aceleași granițe, unde avem aceleași bucurii sau necazuri, același viitor și uite că ni l-a trimis pe Petrache Lupu ca să ne ajute a înțelege toate astea, întru folosul nostru și al credinței creștine.

         – Domnule Crângașu, ai fost acolo?

         – Da, cu toată familia.

         – Ce te-a determinat?

         – Curiozitatea și stăruința soacră-mii.

         – Regreți?

         – Deloc! Mi-am dat seama de cele spuse mai înainte și am stat de vorbă cu oameni din toate ținuturile românești.

         – Interesant! Mă faci să regret că nu am ajuns și eu…

         – Nu e timpul pierdut. Interesantă mi s-a părut discuția cu un maramureșean, tot învățător. Mi-a povestit despre unul din părțile acelea. Cică, după ce i-a șoptit în vis un înger care avea vocea unui străbun al său, în grădina lui a descoperit un bulgăre de aur, sub care, de fapt, se afla un mare zăcământ, păstrat ascuns până după înlăturarea stăpânirii cezaro-crăiești, când a fost deschisă o mină auriferă pe acel loc.

         – Ca să vezi cât de bogată este această parte de țară pe care o avem. Cât o fi luat stăpânirea străină de-acolo? De aceea nu renunțau deloc la ea, nici bătuți. Ba mai pofteau și despăgubiri…, a reflectat tânărul.

         – Dar ce, numai aurul e bogăție? Toată țara e plină de daruri ale lui Dumnezeu. De aceea a fost și este râvnită de către unii din jur.