Ion R. Popa, probabil am mai scris-o, are vocația trilogiei. El leagă romanele între ele printr-un fir narativ care nu pierde tumultul specific anterior. În plus, protagoniștii, uneori aceiași, exercită o optică justă, menită să păstreze echilibrul confruntărilor. Acțiunea e destul de senină, adică faptele bune ies la suprafață, și nu rezultă în mod special din veninul indivizilor.

Astfel, prof. Vasile Călugăru, personaj benign, își continuă, în vremuri actuale, acțiunile-i specifice, de menținere a tinerilor aproape de școală, alături de școala vieții. La Crângași, satul său natal, Vasile Călugăru se mai ocupă de agricultură, mai mult pentru a inaugura o atitudine în armonie cu tradiția și pentru a onora memoria părinților, care poate nu au prevăzut că în vreun timp, oamenii pot fugi, fără opreliști interioare, departe de casa părintească.

Profesorul Vasile Călugăru, unul dintre protagoniștii precedentei cărți, Îngerii de la casa morarului, apare și aici, tot cu aceeași atitudine tolerantă față de alții, dar nu și față de el. Își reproșează, într-o discuție, plecarea din sat. Crede că după el s-au luat și alții. Astăzi, consecințele sunt mai evidente în urma exodului la oraș, întrucât numai bătrânii au rămas să descurce ițele agriculturii, și de unde energie? I se răspunde că totuși a revenit la vatră, cu multe cunoștințe, așa ar trebui să procedeze și ceilalți. Ce ar fi învățat, din viață ori din școală, dacă ar fi rămas acasă? Acesta este un punct de vedere interesant.

Perioada anilor cincizeci, de feroce deposedare a oamenilor de pământuri și de viziune, devine tot mai interesantă, deși despre ea s-a scris enorm, mai ales după optzeci și nouă, pe măsură ce o lăsăm în urmă, din considerentul plauzibil că despre ea totuși nu s-a spus pe deplin adevărul și în diverse zone s-au petrecut năpaste ai căror supraviețuitori mai au câte ceva de zis. Teohar Mihadaș ori Virgil Ierunca angaja în pagini, realități ale închisorilor comuniste, de un epicureism macabru al terorii, Ion R. Popa, mărturii de un absurd comic și adiacente celulelor, mai precis, din beciurile caselor, unde se mai făceau anchete, sau din camera de arest, a postului comunal de miliție: „Vică (sanitarul, n.n.) a început să blesteme ziua în care s-a născut și haidamacul s-a oprit.

–         Ce-ai zis, mă?

–         Fie blestemată ziua în care m-am născut! Mai bine să fi murit atunci…

–         Zău, mă? Tu blestemi ziua de douăzeci și trei august în care glorioasa armată

sovietică ne-a eliberat de sub jugul fascist?

–         Nu, în niciun caz. Mă refer la ziua nașterii mele și e vorba de alt an, o mie nouă

sute trei, nu al eliberării… insista Pârvănescu, având impresia că nu i se reținuse data nașterii.

–         Ce vorbești, mă? Anul acesta știi ce înseamnă în istoria omenirii? E anul când s-a

născut partidul lui Lenin și Stalin”…

Alternanța prezent – viitor are ca suport curiozitatea de a se vedea până la urmă ce a mai rămas din contorsiunile vremurilor. Dar și actualitatea ce mai oferă? Cele mai multe dintre pământuri, pentru care în comunism, țăranii erau în stare să moară, sunt vândute celor câțiva îmbogățiți sau străinilor, nu pe cine știe ce bani, sume uneori echivalente achitării unor impozite și datorii mai vechi.

Personajele cărții nu sunt țărani sadea. Ei au atitudine politică și genă de haiduci. În satul Crângași încă mai circulă amintiri despre Dae Firoiu, haiduc superior care sprijină pe învățătorul Vasile Crângașu.

Fiecare capitol reia o scenă generică, din istoria lumii. Capitoliul de exemplu a fost salvat de un stol de gâște. Portițe de ieșire există în mediul social – politic inventat de Ion R. Popa. Doi tineri, învățătorul Cosma Udrescu și Tudor Viașu, care fuseseră în fruntea răzvrătiților, „după ce descoperiseră șiretlicul prin care sătenii ar fi urmat să semneze înființarea geaceului Timpuri Noi din satul Crângași”, sunt salvați, în timp ce încearcă să fugă în Serbia, de niște gâște care atrag pe urmăritori, activiști de partid și soldați, prin larma produsă, într-un loc diferit față de cel al fugarilor. În circuitul de salvare se află și câinele Ursu. În acele vremuri, mai aproape îți era un câine, ca un om. Tinerii scapă, fac avere în străinătate și vor reveni în țară, după Revoluție, cu ajutoare.

Sunt în romanul În umbra oțetarului, valorificate mai multe legende. Una este încă vie și se speră să redevină ce a fost, legenda Craiovei Maxima. Impresia jocului ei unic străbate străzile și ulițele. Nici nu-i nevoie să se precizeze numele echipei. Spunându-se că a făcut lucruri ce nu se înfăptuiseră înaintea ei, eliminând o echipă cu nume din Germania, ne dăm seama imediat despre perioadă, anul 1982, și despre echipă.

Autorul a avut prilejul unor călătorii intercontinentale și a rămas din ele, cu fermitatea că pentru comunicare, e bine ca oamenii să păstreze din evenimente, partea, adică impresia de armonie și de similară omenie, care i-a legat întâi, cu prilejul cunoștinței. Conexiunea la viața de astăzi (caracterizată de o feroce dinamică) devine o predilecție de manieră.

Titlurile romanelor lui Ion R. Popa conțin un indiciu spațial: Întâlnirea de la casa morarului, Îngerii de la casa morarului. De data aceasta, acțiunea pare a se derula fie într-o zonă în care cresc arbuști denumiți astfel: „oțetarii ocupă suprafețe tot mai întinse și se dezvoltă în dauna pomilor roditori și a plantelor folositoare, pe care le sufocă, fără ca el să aducă vreun folos important” (în afară de a fi util la tăbăcirea pieilor, n.n.), fie într-o zonă de asprime în conviețuire, când în chin, ca Iisus pe cruce, pretinzând apă, primești oțet, ca bătaia de joc să continue dacă se poate, și dincolo de moarte.

Tehnica de construcție a romanului este bazată pe relatări din mai multe guri. Nu e gram de greșeală și pagina e rafinată. Sunt în total cincisprezece povestiri: Sanitarul, Harta comandantului, Pregătiri mari, Care pe care?, Familia blestemată, Brigada de control, Două familii și o enigmă, Oameni și … oameni, Tentativă de sinucidere, Corbu și Cerceluș, Corbu și Florina, Corbea și Roibu, Maidanezii, Iarnă grea, necazuri mari, Fugarii.

Cu acest nou roman. Ion R. Popa își rafinează arta de a povesti și desigur va da în curând, un Hanu-Ancuței inedit.