Ion Zalomit: Primul Kant doctoral

                                                                                              de Ştefan VLĂDUŢESCU

În demersul său salutar de punere în evidenţă a unor valori filosofice româneşti pe nedrept lăsate în întuneric, Adrian Michiduţă aduce în fluxul cunoaşterii filosofice actuale pe Ion Zalomit (1820-1885) şi lucrarea acestuia „Principiile şi meritele filosofiei lui Kant” (Craiova, Editura Sim Art, 2008). Studiul inscripţionează în istoria filosofiei două întâietăţi: constituie prima analiză unitară şi coerentă a filosofiei kantiene şi întâia teză de doctorat a unui român, având ca temă filosofia lui Kant. În subsidiar, volumul ca atare reprezintă cea dintâi traducere integrală în română a tezei, redactată în limba franceză şi susţinută în 25 martie 1848 la Universitatea din Berlin. Lucrarea se individualizează, de asemenea, prin mersul uniform al analizei care nu apelează la niciun fel de citare, nici a cărţilor filosofului de la Konigsberg şi nici a unor studii despre filosofia acestuia. Ea se conformează titlului: este o prezentare a principiilor şi principalelor domenii investigative ale filosofiei kantiene în forma ei sistemică; pe de altă parte, în plus, o situează pe aceasta pe cursul istoriei filosofiei universale, ca structură de influenţe şi ca mers al gândirii filosofice. Lucrarea are nouă capitole.

În capitolul I se defineşte filosofia (ca „teză a tuturor ştiinţelor” şi „măsură a oricărei cunoaşteri”), se delimitează Germania ca „ţara filosofiei” şi se aşază Kant printre „numeroasele genii născute în Germania”. Totodată, Ion Zalomit schiţează elementele metodei de investigare: cercetarea tematicii şi discriminarea ideaticii.

Capitolele al doilea, al treilea şi al patrulea reprezintă un compendiu al filosofiei europene prekantiene. În radiografia tematico-ideatică sunt relevaţi trei filosofi englezi. Bacon este reţinut pentru metodica verificării şi pentru a fi înlocuit „silogismul cu inducţia”. Locke este cel care respinge „metoda sintetică a lui Descartes” şi „ideile acestuia”, importanţa lui constând în emiterea postulatelor originii empirice „a tuturor noţiunilor” şi în stabilirea unui „sistem desăvârşit al psihologiei empirice”. D. Hume se remarcă prin axiomatizarea experienţei subiective a inexistenţei unei cunoaşteri obiective, ca şi prin demonstrarea faptului că „legătura dintre idei se face prin cauză şi efect”. Capitolul al treilea îi este dedicat lui Leibniz, acela care „a fost primul, care după Aristotel, a restabilit noţiunea de scop, pe care filosofii o abandonează”. Capitolul al patrulea continuă evocarea ideaticii ce serveşte „înţelegerii filosofiei lui Kant” şi se centrează asupra lui Descartes. Îndoiala metodică prin care, susţine Zalomit, Descartes nu reuşea să arate raţiunii „adevărul decât ca printr-un văl”, Kant o va extirpa, dând raţiunii în stăpânire „imperiul ce i se datorează”.

Capitolele V-VIII constituie „explicarea filosofiei lui Kant”. Capitolul V se ocupă de metafizică şi de gnoseologie. Problema abolirii metafizicii, arată Zalomit, Kant o preia de la Hume şi „se întreabă dacă metafizica este posibiliă”. În demersul investigativ se vor explica „principiile raţiunii filosofante” şi se va conchide că metafizica ar consta „în judecăţi date a priori”. Capitolul al şaselea examinează etica. Se porneşte de la explicarea a ce înseamnă „practic” la Kant „tot ce este posibil prin libertate”. Etica este filosofie practică, iar raţiunea este numită practică, atunci „când acţionează conform legilor libertăţii”. Capitolul al şaptelea se centrează pe estetică. Spiritul uman prezintă trei facultăţi: intelect, raţiune şi judecată. Facultatea pur estetică a spiritului este judecata, ea permite contemplaţia, ca şi sentimentul plăcerii şi al durerii. Capitolul al optulea evidenţiază meritele filosofiei kantiene: „a sistematizat totul cu ajutorul criticii” şi „a întemeiat criticismul, adică aspiraţia profundă a filosofiei, conform căreia raţiunea nu ia ca adevărat, ceea ce ea a recunoscut ca atare decât după ce „raţiunea devine centrul filosofiei”.

Capitolul al nouălea se doreşte „o critică (…) a doctrinei pe care a întemeiat-o Kant”, o critică „nu în general, ci în câteva puncte (…) de o mai mare importanţă”. Critica lui Ion Zalomit provine din nelămuriri, neînţelegeripe care le are în legătură cu cinci aspecte ale filosofiei kantiene: nu este edificator de ce toată „forţa facultăţii senzitive” a fost aşezată în percepţia vizuală, ignorându-se celelalte simţuri; numărul categoriilor ar putea fi redus; nu este bine fundamentat de ce ideile de absolut, de lume şi de subiect au preponderenţă; „cea mai mare dificultate o ridică distincţia dintre „noţiunile naturii şi cele ale libertăţii”; nu este clarificat raportul dintre natură şi libertate.

Dincolo de întâietăţile menţionate, valoarea studiului lui I. Zalomit despre Kant provine din scrupulozitatea gândirii argumentative, din tăria conştiinţei limpezi a raportului dintre explicaţie şi înţelegere şi din păstrarea unui echilibru în abordarea unei ideatici abstracte.