https://blog.revistaderecenzii.com

Ipocrizie și tabuuri

Suntem prizonierii/victimele trecutului? Primele conversații copilul le are cu natura, nu cu oamenii. Ruptura familiei a făcut din mine un copil timid interiorizat, observator, sensibil. Revăd acele „mizere” timpuri și mă întreb dacă atunci a fost începutul/cauza sensibilităților și revoltelor sufletești de mai târziu. Analizez propriile acțiuni, motivațiile; imaginația retrospectivă debordează de puterea analitică. Injustiția e mută și copilul o resimte violent în adâncul ființei. Dacă o coardă a viorii poate să simtă durerea, cu siguranță că acea coardă eram eu. Eul meu pare desprins din apele profunde și tulburi ale unei societăți imperfecte, cu oameni imperfecți și legi dure. Ipocrizia societății a fost și continuă, pretutindeni.

E ușor să proclami bunăstarea materială și grija pentru om, însă ce cale lungă e până la eficacitatea vorbelor mari! Eram copii, sărăcuți cu toții, ne deosebea doar istețimea sau faptul că eram buni sau răi din fire, dotați sau nu pentru un domeniu anume sau pentru sport. Material ne mulțumeam cu puțin, nu erau „mofturile” de acum. Părinții azi se plâng adesea că au devenit bancomate pentru copii, că nu mai sunt respectați și că sunt dezamăgiți de ce primesc în schimb de la odrasle. Că aceștia nu au nicio considerație pentru eforturile lor, recunoscând că au greșit iremediabil, atunci când îi văd dependenți de vicii greu de eradicat. Nu-i bine să tulburi apele din foița de argint, oglinda, zicea un prieten. Se vor revărsa când nu te aștepți. Crezi că lași în urmă trecutul, dar el e în față, înglodat în secunda viitoare. Oglinda conștiinței e incasabilă. Unde mai sunt fluturii copilăriei, pe unde mai zboară? Cafelei amare a vârstei îi adaugi miere din borcanul cu amintiri. Unora le-a dat Dumnezeu dalta să șlefuiască piatra, altora culoarea, cuvântul ori armonia. Secretul vibrației frunzei de plop mă urmărește încă. Bătrânii castelani nu mai ies dintre pereții lor, devin memoria locului, au nevoie doar de respect și tandrețe. Ce imprudență, și ce vanitate, să vrei a-i egala sau înfrunta cu vorba! Sunt obosiți de viață. De ce vorbesc? De nimic, de vreme, de una, de alta, așa cum se cade, să nu deranjeze prea mult cu problemele personale ce oricum nu mai interesează pe nimeni. În fond, vor doar o îmbrățișare. Acea pe care nu au avut-o cu adevărat vreodată în copilărie pentru că adulții considerau că trebuie mângâiat copilu´ doar în somn, iar acum cine mai are timp și mai ales poftă să îmbrățișeze un copac uscat? Coordonatele subconștientului urzesc gândurile. Îmi pare rău dacă vocea lor se ridică până la un punct strident. „Bucuria și durerea măsoară rău orele; prima le face secunde, cealaltă secole”. *V Hugo

Pribeag prin viață, cu dor de infinit. Singura țară cu adevărat a mea este cea din sufletul meu. Toate străzile sunt ale mele, dar nu mai au case, au fost demolate. Natura conservă viața, dar cu prețul atâtor suferințe. Evenimente recente, mediatizate public, au scos la iveală năravuri/moravuri împământenite la o instituție de studii superioare, s-a zgârmat mizeria de sub preș. Firește, nu a durat mult vâlva mediatică, e știut faptul că ”obraznicele” ce  îndrăznesc să divulge faptele domnilor respectabili, sunt înfierate, stigmatizate, în loc să fie ascultate, ocrotite. E o realitate gravă faptul că femeilor li se pun bariere-condiții în ascensiunea socio-profesională, că depind de bunăvoința și aprecierile bărbaților când vine vorba de ascensiune. Trebuie să ai rezistență fizică și psihică ca femeie. Nimic nu e mai dramatic decât să fii siluit/hărțuit de cei de care depinde o aprobare, un examen sau viitorul profesional. Sunt realități, subiecte tabu ce dor. Odată închisă o plantă în întuneric, aceasta devine un monstru diform, însetat de lumină. Supraviețuirea plantelor cât și a oamenilor ține de adaptarea la mediu în permanență. Fațetele realității noastre sunt nebănuite. Nu contează dacă trăiești într-o mare metropolă sau un cătun izolat, pentru că adevărata viață este în interiorul nostru. Nu-i ușor să fii! Predatori sexuali există în toate mediile, uneori lângă noi, sub haina celor mai respectabili profesori, pedagogi, îndrumători, vecini, membri ai familiei etc. Cei care le-au căzut victime știu că niciun medicament nu înlătură durerile sufletești. Există doar un calmant care se numește timp și care face să nu te mai doară acut, chiar dacă rana e încă prezentă sau rău cicatrizată. Ar fi vremea să ne solidarizăm. Răzbunarea e relativ injustă, însă ea însoțește pe cel bolnav de injusție, pe cel ce se simte maculat, înjosit, nedreptățit. Un vierme îl macină. S-ar vrea vindecat. Provocările, competițiile sau cheia succesului vin uneori la pachet cu o serie de compromisuri și un stres enorm. Din pudoare victimele nu vor vorbi…,nu vor să rănească, dar experiențele morbide se cer dezvăluite dacă vrem curățenie cu adevărăt în ogradă. Dragostea merge mână-n mână cu respectul. Dacă pereții ar vorbi…câte nu ar ieși la iveală! Mizerie și ipocrizie, desigur… Cât de onorant e să avem respect și mândrie față de profesori și demnitari! Dar nu-i normal ca un profesor sau un psihanalist să se culce cu elevul sau cu pacienta sa. Există oameni cu vocația cameleonului și a ipocriziei perfecte. E de ajuns să cauți în cutia pandorei unor oameni de bine, ca să descoperi „partea ascunsă a lunii”- ipocrizia ce le-a acoperit ca o mantie aurită năravurile comportamentale, obsesiile. 60% din elevii hărțuiți spun că au gânduri suicidare. Se prostituează mult civilizația. Nu există coerență unanimă pentru a denunța și pătrunde în violența cotidiană sau în aspectele tabu. Violurile asupra copiilor sau hărțuirea sexuală sunt cele mai tenace tabuuri. 80% din reclamații sunt refuzate „din lipsă de probe”. Femeile nu îndrăznesc să povestească ce au trăit; au fost nevoite să interacționeze, să lucreze cu persoane odioase… Se închid în sine, și puține sunt cele ce găsesc curajul după decenii să vorbească, să denunțe. Nu e totdeauna simplu să apelezi la justiție. Victime sunt în toate domeniile. Ca femeie, trebuie să lupți cu falocrația. Machiajul social disimulează vânătăile sufletului. Itinerariul, desăvârșirea femeii, se face adesea cu interiorizări dramatice ce lasă urme asupra sănătății intime. Devii un seismograf sensibil. Adesea bucuriile sau realizările prea mari poartă în ele urme tragice. În spatele râsului sau glumelor cuiva pot coabita teribile angoase. Cum să te debaserezi de cineva fără să-ți pătezi mâinile? Aceste persoane știu să te distrugă, prin cuvânt, prin gesturi, cu o privire insinunantă sau ucigătoare, impunându-ți propria lor voință, generând victimei o spirală depresivă. Știu foarte bine ce vor, e o hărțuire psihologică. E greu să scoți adevărul din foc fără să arzi. Câtă doză de nefericire poți suporta? Cu moralul la pământ, ești o rană vie. Un gest de teamă sau un cuvânt înăbușit ar fi însemnat să îi recunoști victoria, îți joci viitorul la datu cu banu, marcă sau pajură.

…O realitate tristă, adevărată, cutremurătoare. Francezii retrag în prezent numele/onorurile călugărului capucin (Abbé Pierre) renumit și adulat pentru dragostea și lupta sa de o viață pentru năpăstuiții sorții, cei înfometați și fără adăpost. Era îngerul păzitor. Stimat și onorat de publicul larg pentru implicarea sa în Rezistența franceză,  fondase Organizația Emmaus. La 17 ani după moartea sa (la 94 de ani), apar dezvăluiri și acuzații de viol, pedofilie, acte reprobabile realizate între 1970 și 2005 asupra unor persoane din anturajul său. Cel puțin douăzeci au depus mărturie, încriminându-l post mortem…Un alt scandal mediatic ține afișul zilele acestea, legat de violurile repetate (timp de zece ani) în familia Pelicot din Franța. Soțul își droga soția și invita necuoscuți acasă pentru a întreține relații sexuale cu aceasta, filmând scenele. Afirmă la interogatoriu că îi făcea plăcere să privească, iar violatorii (72 la număr, cu vârste între 24 și 74 ani) se apară cu fraze de genul: „E nevasta lui, face ce vrea cu ea!”, sau „Era un joc al lor, femeia se prefăcea că e adormită!”. Într-o personalitate pot coexista mai multe entiatăți; soțul doamnei în aparență era un om respectabil, nimeni nu se gândea că ascunde o perversitate fără bariere. Sodofilie, nu doar viol. Argumentul libertinajului nu este admis, spune avocatul victimei, căci femeia nu mișca când era violată, fiind „absentă”. Perversiunea sexuală nu există doar în rândul marginalilor, e prezentă în toate mediile sociale. Procesul lui Pelicot va dura câteva luni, victima apare public și nu se ascunde, dorind ca de data aceasta rușinea să nu fie doar a victimei. Cazul profesorilor Bulai și Pietreanu a tulburat puțin liniștea apei mlăștinoase autohtone, iar pedepsirea câtorva preoți hărțuitori sau pedofilului Pomohaci (renumit ca interpret de muzică populară), e un început timid de a face dreptate victimelor. Eradicarea tarelor va fi grea, ele fac parte din realitatea subterană, trecută cu vederea/acceptată. Atâta timp cât știm și ne facem că nu știm, suntem părtași și complici. Știm că plângerile/denunțurile de hărțuire, abuz sexual, viol, pedofilie, se termină adesea cu „învinovățirea” victimelor. Care adesea regretă că au îndrăznit să vorbească, fiind hărțuite apoi și mediatic. De ce nu sunt crezute? Pentru că sunt singure în fața adulților (persoane respectabile în ochii societății, capabile să plătească cei mai buni avocați)? Sau/și pentru că marii justițiari sunt bărbați și năravurile tabu sunt perpetuate de veacuri, iar în unele medii au fost dintotdeauna considerate plăceri, delicii exclusiviste?!

Ce e în spatele cuvintelor, ideologiilor, a promisiunilor? Ce bine se simt unii când pot privi de sus pe ceilalți! Până când? Indiferența noastră=complicitate. Pe de altă parte, deși încercăm să apărăm femeile și copii de abuzuri, nu vorbim niciodată de sexualitate, deși aceasta stă la baza comportamentului incriminat. Sexualitatea feminină este controlată, reprimată și judecată prin prisma masculină. Se vorbește mult de pornografie, dar se pun femei goale pe panourile publicitare sau în clipuri lascive în scopul de a vinde și oferi satisfacții. Femeia e obiect de plăcere și admirație pentru bărbați. Nu există încă studii serioase despre sexualitate, s-a scris mai mult despre sexul animalelor decât al oamenilor, iar noua tendință a „genurilor” nu este mai deloc explicată științific, deși devine trend, show, manipulare generalizată. Scriitoarea Christine de Pizan imagina în secolul XIV o societate unde educația femeilor să nu fie concepută de bărbați, motiv pentru care e considerată prima feministă. Problema noastră ține de mentalități și adesea de înțelegerea propriilor tare, frustrări, limite, instincte. Educația e un lucru dificil iar curajul de a vorbi despre tarele societății e o formă de luptă cu puțini voluntari. Nefericirea e cea mai grea boală din psihiatrie. Frustrările duc la obsesii și boli, căci lumea din interior e cea mai vastă. Majoritatea celor abuzați sexual în copilărie devin violatori la rândul lor. Se poate rupe un lanț vicios?