IRINA LUCIA MIHALCA – FATA DIN VIS
CUVÂNT ÎNAINTE:
Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a postmodernismului literar, Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac.
Volumul a fost realizat în cadrul proiectului Concursul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, fondat în 1989, manuscris premiat la ediția 2018 și apărut cu sprijinul CLUBUL MITTELEUROPA VIENA / ORAVIȚA, fotografia coperților fiind realizată de autoare.
Vorbind de Irina Lucia Mihalca, palmaresul ei literar este impresionant, de aceea se cuvine a releva câteva date care reușesc să o repereze pe aceasta în
axisul social și literar.
S-a născut la data de 05. 05. 1967, în municipiul Piatra Neamț. După studiile generale și liceale a urmat cursurile Facultății de Chimie – specializarea Tehnologia Chimiei Anorganice din cadrul Institutului Politehnic din Iași și, ulterior, cursurile Academiei de Studii Economice București, specializarea Gestiune Economica-Finanțe-Bănci, precum și cursuri post-universitare în domeniul managementului și afacerilor.
Activitatea literară a Irinei Lucia Mihalca este marcată de o experiență redacțională îndelungată, de publicarea volumelor de poezii colective și personale și de apariția scrierilor sale în numeroase antologii literare, în multitudinea de reviste literare din țară și străinătate, impresionantă fiind și participarea poetei la numeroase concursuri literare de poezie și proză organizate de diferite instituții culturale și de reviste literare din țară și din străinătate.
Experiența sa redacțională începe din anii 2002 – 2005, periodă în care o găsim redactor – editor la revista IT „Era Comunicațiilor”, unde manageriază rubrica „Software de la A la Z” și este, probabil, locul din care și perioada în care Irina Lucia Mihalca își descoperă calitatea de arhitect al cuvântului, unde începe să cocheteze serios cu literatura și să-și certifice valențele literare, să participe la concursuri literare și să-și expună din creațiile sale în presa literară din țară și din străinătate. Așa se face că în anul 2009, I.L.M. participă la concursul literar organizat de revista literară „Esențe”, finalizat cu publicarea textelor valide într-un volum colectiv. În anul 2010, o aflăm participantă la concursul literar „Poezie și suflet”, organizat de publicația „Algoritm literar”, unde i se atribuie „Mențiune”. Tot în anul 2010, participă la Concursul național de poezie, proză și scenarii, intitulat „Incubatorul de condeie” – IDC 2010, ediția I, secțiunea poezie romantică și suflet, este declarată finalistă unde i se decernează Premiul I. În anul 2011 participă la concursul „Pașii profetului”, ediția a II-a, organizat de Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Sebeș-Alba, organizat de publicația „Algoritm literar”,și i se atribuie Premiul II. În aceeași perioadă, a anilor 2010–2011, o găsim pe Irina Lucia Mihalca, secretar de redacție la „Cititorul de proză” și redactor colaborator la revista virtual-literară „Faleze de piatră”. În anul 2013, participantă la Festivalul de poezie și muzică aromânească „Lumina Maicii Domnului” și „Constantin Belimace” și în concursul literar organizat de Ministerul Afacerilor Externe la Scopie din Macedonia, pentru românii de pretudindeni, aceasta având origine aromână, este declarată finalistă și i se decernează Premiul I. În anul următor, 2014, Irina Lucia Mihalca o aflăm participantă la trei concursuri literare, respectiv la: Concursul Național de Poezie organizat de Asociația Culturală „Vatra Dudeșteană” și revista „Sintagme literare”, unde prestația sa literară este apreciată cu Mențiune, apoi, participantă la a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, în același an, primește Premiul I, la secțiunea manuscrise, acordat de Editura Vinea, și, tot în același an, participă la Concursul Internațional–The Internațional Contest „Art &Life”, Japan, din Tokio, o manifestare literară internațională în care i se decernează Marele premiu la secțiunea poezie. În anul 2016 participă la Concursul Internațional de Poezie „Călător prin stele”, ediția I, Onești-Bacău unde i se decernează Premiul „Nomen Artis”. În perioada 2012 – 2016, poeta activează ca redactor la departamentul cultură la revista „Actualitatea Irl” – Dublin – Irlanda. În anul 2017 i se decernează de către „Centrul Cultural și Complexul Muzeal Teatru Vechi „Mihai Eminescu” și de Clubul Mitteleuropa Viena / Oravița, „Premiul de excelență” pentru un volum de poezie în manuscris și i se atribuie titlul de „Laureat în Litere și Arte”. Și, tot în anul 2017 i se decernează Premiul special – The International Poetry Prize – English (Franga Bardhi – 2017). În sfârșit, în anul 2018, participantă la Concursul Internațional de Publicații ”Expresia ideii”, i se decernează poetei Irina Lucia Mihalca „Premiul Special al Juriului” pentru volumul de poezii ”Cerul din inima mea”, apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, 2017.
Începând cu anul 2010, creația sa poetică apare în numeroase antologii literare, dintre care amintim: „Antologia de poezie tipărită a finaliștilor concursului național literar ”Incubatorul de condeie”, 2010; Antologia de poezii ”Însemne”, Editura Docucenter, Bacău, 2010; Antologia de versuri ”Lanțul Prieteniei”, Editura Contrafort, Craiova, 2011; Antologia de poezie ”Arta sfâșiată” – 73 poeți contemporani”, coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART din Sibiu; Antologia de poezie și proză ”Confluențe lirice”- Editura Pim, Iași, 2012; Antologia de poezii ”Amprente temporare”, volum 2, Editura Doducocenter Bacău, 2012, coordonator Cronopedia; Antologia ”O zi ca un poem”– dedicată zilei internaționale a poeziei, Editura Armonii Culturale, 2013; Antologia poeziei românești contemporane „Însemne culturale”, Editura Armonii culturale, Adjud, 2013; Antologia Poeziei Românești Contemporane „Meridiane lirice (Aripi de vis)”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; Antologia de poezie „Roșu mocnit” sub egida „Casa gândului – Cleopatra”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014; Antologia de poezie feminină „Vina zilnică a frumuseții” îngrijită de Daniela Toma, Editura ArtCreativ, București, 2018 ș. a. De asemenea, îi găsim creația sa poetică deseminată într-o multitudine de reviste de cultură și literare din țară și din străinătate, dintre care amintim revistele: „Agora”, Cluj-Napoca; „13 Plus”, Iași; „Absolut”, București; „Actualitatea literară, Lugoj; „Apostrof”, Cluj; „Ateneu”, Bacău; „Bucovina literară”, Suceava; „Caiete silvane, Zalău; „Citadela”, Satu Mare; „Cronica”, Iași; „Destine literare”, Montreal – Canada; „Familia”, Oradea; „Feed Back”, Iași; „Familia noastră”, Tel Aviv- Israel; „Hyperion”, Botoșani, „Luceafărul”, Botoșani; „LitArt”, Târgu Mureș; „Levure litteraire”, Paris-Franța; „Oglinda literară”, Focșani; „Onyx”, Dublin – Irlanda; „Ardealul”, Deva; „Arumunet” Albania; „Actualitatea irl”, Dublin – Irlanda; „Algoritm literar”, Hunedoara; „The Alternative”, Toronto – Canada; „Alternanțe”, Munchen – Germania; „Sintagme Literare”, Dudeștii Noi–Timiș ș.a, precum și în almanahul „Sintagme Literare”, editia din 2016/ 2017/ 2018, Editura Eurostampa, Timișoara.
Din anul 2016, Irina Lucia Mihalca devine membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.
Volumul, intitulat”Fata din Vis”, despre care vom vorbi în continuare, abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii, în proză și în versuri, scrise cu simțire, cu fascinantă imaginație și erudiție, toate în registrul onirismului generalizat și accentuat reflexiv, al cunoașterii în timp – în fond, al cuvântării ideatice a efebului în transă, fascinat de toate trăirile sale, în reamintirea, de nesfârșitele interogații ale intensei perioade existențiale, declanșată de visul comun prin care pășește, însoțit de iubita sa în Templul de Aur, în imperiul dialogului ideatic-platonician, „El”, confundat cu sufletul liniștit – Chanchala Sarvaga, „Ea”, confundată cu sufletul neliniștit – Shanti Ramya, și, uneori, cu ”Fata din vis”– Catrinel. Pentru reușita călătoriei în vis are loc dedublarea apolinică și chiar tanathică a sufletului liniștit și transfigurat – Chanchala,care poate al înțeletului sau chiar al poetei Irina Lucia Mihalca – autoarea acestei cavalcade de teme – scenarii meditative interesante.
Temele-meditații sunt parcurse în visul lor comun, numai pentru a deveni realitate, structurate în cincisprezece elegii, realizate cu recuzita și consecvența-i caracteristică discursului propensiv și auctorial al Irinei Lucia Mihalca, expuse cu lejeritate și cu multă siguranță în cadrele articulate ale genului liric și epic, condiție care îi aparține de mai mult timp și o particularizează pe autoare în literatura română contemporană.
Pentru relevarea ipostazelor existențiale în teme de meditație, aduse din vis, din mediul de transă într-un registru al realității, ale efebului și ale Fetei din vis, într-un vis comun, autoarea îi înobilează pe amândoi cu principiile genezei, ale permanenței iubirii, ființării duale și antinomice și ale eternității, întâlnirea celor două suflete în planul ficțiunii, fiind redată, astfel: „Ca în transă, începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.”, iar: „Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i, îi spuse: – De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!” (…) „O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!”
Discursul celor doi, „El” și „Ea”, are loc în ținutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur, aduși aici și lăsați de Pasărea Phoenix într-un zbor elegiac, pe firul gândului călător.
Este un discurs mixat lyric și epic, consistent reflexiv și dual, „El” și „Ea”, presărat de principii filosofice categoriale și de efuziunile adolescenței, caracteristici temperamentale și reflexive ale spiritelor celor doi nominali: „El” și „Ea”, exprimate de ambii „pe firul gândului călător” comun, elegiac, de-a lungul întregii lor călotorii în vis. La intrarea în templu, amândoi „… simțiră pacea și albul liniștii, făcură câțiva pași în față și îngenunchiară, ținându-se de mână. Privind în ochii ei, se derula trecutul unei povești, povestea vieții lor. Știa că a mai fost aici, o recunoștea ca fiind sufletul-pereche, știa aceste locuri și viața prin care a mai trecut cândva”, (…), „… lacrimile îi inundară ochii, își revedea întreaga acea viață, totul, inclusiv despărțirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în fața iubirii, de oscilația și neîncrederea lui. La ieșirea lor din templu, care corespunde cu sfârșitul reveriei, al transei: „Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramaya îl îmbrățișă strâns, îi mângâie chipul și-l sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedeslușit după care tânjea.”, reamintindu-i de motivul despărțirii anterioare și de siguranța reîntâlnirii conditionate: „Ea: – Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai, zâmbește, Chanchala Sarvaga! Știi că ți-am înțeles frica, te-am înțeles și iertat. Trebuie să te ierți, să fii liber! Singur va trebui să descoperi pașii pierduți. Ai repetat lecția prin atâtea vieți și-o vei tot repeta până o vei parcurge. Te voi aștepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!”.
Abia, atunci, când el este asigurat de o nouă revenire în timp și de o nouă reîntâlnire cu fata din vis are loc coborârea în lumina sufletului comun, în duhul liniștii, motivul regăsirii și al ieșirii din vis, la realitate: „Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii și, fără să-și dea seama, se trezi la masa de lucru, în camera lui”.
Pe această călătorie realizată de cei doi în mirific, prin timp, într-un cadru ontogenetic și cu origini temporal-ancestrale, scriitoarea reușește să o expună cu rafinament și să o redea în formule de dialog presărate cu metaforele genuine ale reîntâlnirii în templul din care cândva amândoi plecaseră, să o condenseze cu migală și succes într-un excurs aparținător celor doi, „El” și „Ea”, în acest fascinant dialog dual și reflexiv antinomic care se constituie principiu sentențial al unei instanțe competentă în abordarea și soluționarea întregii problematici existențiale, expusă imnic în cele cincisprezece elegii, și cuprinse în acest volum, într-un mixaj savuros de proză și poezie și care ne introduce, din aproape în aproape, cu onirismul și transa, conservate pe întreg parcursul acestei ficțiuni captivante, în real.
Dialogul dintre cei doi culisează constant în complexul transcendental al rațiunii din câmpul cunoașterii metafizice generalizate, fiecare având un discurs doct și metaforic, expus în cele cincisprezece elegii, fiecare dintre acestea, abordând ca temă principială, viața, adusă de efebi din vis, expusă și trăită de „El” și de „Ea”, într-o realitate obiectivată în mediul transei, de un determinism frecvent declarat.
Începutul călătoriei mirifice, prin vis și prin oglinda apei spre deschiderea porții stelare, spre o lume paralelă nu ar fi avut loc dacă acest adolescent „El” nu ar fi fost abstras din cotidian și transferat în vis, în mediul de transă, condus de o parteneră „Ea” – pereche a vieții sale, a sufletului său neliniștit, o fată interesată de destinul efebului pe întreg parcursul călătoriei elegiace, călătoria devenind comună prin timp, apariția acesteia fiind solemnă și excepțional relevată în textul: „Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles.”
„Sunt gândurile unui tânăr pierdut în propriu-i trecut imaginar, care-și regăsea o plimbare uitată pe străduțe magice, lângă o fată care, cândva, era sensul și esența lui.”(…) „
În călătoria imaginară asistăm la trei ipostazieri ale cadrului, la trei timpi schimbători și materiali ale fetei din vis, percepuți de efebul în transă, de revenire din alt timp, cu schimbări care: „depind de intensitatea focului care poate purifica sau doar incendiază totul în scrum.”.
Sunt transfigurările lăuntricului fetei din vis pe care le recunoaște elegiac și le expune în ultimul capitol al poemului: „Atât de mult pentru fericire…”: În primul timp „era fata pe care o visase, iar apoi o regăsise în orașul secund”, cu trăsături puternic asiatice, vibrând de iubire. Sufletul ei era și al său. (…) Atunci a simțit-o profund a lui, pentru eternitate. (Ea) iubea din toată inima, ca o fată khazară, iar el, din tot sufletul, ca fanaticii arberi… Un suflet complicat”(…); În al doilea timp „iubita revenită într-un alt timp îi apărea imaginea ei nelămurită… avea suflarea de 15 ani, sufletele s-au contopit deja”, iar în al treilea timp, ”când a plecat, i-a privit fericirea și dorul. Avea în sânge gustul ei. Lângă el rămăsese Cealaltă pe care o vedea (…) Plângea. I-a sărutat lacrimile.”. Era Catrinel.
De aici, încolo, începe călătoria lor elegiac-baladescă, memorabilă și imaginară în timp prin Templul de Aur, caracterizată de mobilitatea dezinvoltă și de expunerea retorică – duală și elegiacă, cu rafinament, a tuturor efuziunilor adolescentine trăite și aduse în visul comun, laolaltă cu eluviile ființării umane din reîntâlnirea sufletului liniștit aparținător lui Chanchala Sarvaga cu sufletul neliniștit al Shantei Ramya.
Sunt spiritele ce locuiesc în adâncimea lăuntricului lor, purtate de Irina Lucia Mihalca și expuse cu abilitate ca teme de meditație, într-un imagism al înobilării evenimențiale, necriptic, sub forma principiilor gnomice și ontice și readuse teme din vis în real, redate prin lumină și prin umbre, prin cuvinte și tăceri, prin iubire și ură, prin eternitate și trecere-în finitudine, prin singurătate și regăsire, printr-un discurs dual, de multe ori antinomic dar constructiv dialectic, din iraționalitate în simțire, în certitudine și în liniștire, în raționalitate metafizică.
În imperiul acestui moment-vis creat de Irina Lucia Mihalca s-a aflat cheia regăsirii sufletelor celor doi în lumină și unificării lor prin transă, prin: „O energie pozitivă, ceva ce te face să plutești, să te desprinzi ușor de tine”, într-o rezonanță cu universalul, până la contopirea lor spiritual-meditativă, atunci când: „Barierile se estompează încet, chiar și prin opacitatea întunecată a nopții. Spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viață și situațiile ei…”.
Sunt apologii meditative ale ființării sufletelor în regăsire și contopire pozitivă în lumină, pe un câmp cu petale de flori, expuse cu obstinație de autoare, ca laitmotiv în cele cinsprezece elegii, cuprinse în volumul său ”Fata din vis”, în fiecare din elegii creându-se un peisaj interior al sufletelor contopite în lumina iubirii, dintre care unele sunt simboluri cu frecvențe constante ale universului liric, pe care îl augmentează prin cavalcada temelor de meditație asupra sensurilor existențiale, în metafore și, acestea toate, sau cele mai multe din ele, nu pot să nu fie reținute de un cititor pasionat de lectură.
De aceea, am ținut ca pe câteva dintre acestea să le relev în continuarea acestui „Cuvânt înainte”.
Da!… Prin vis se identifică lumina ta care, transfigurată, îți înverzeste și îți presară petale de margarete, de myozotis și de maci, irizând pe câmpia sufletului din „cerul nostru interior de un albastru pur”, invitându-ne la iubire, în armonii leibniziene: „Viața înseamnă destin, iar cei din jurul nostru – peisajele, decorul și întâmplările – sunt influențate de factorii de destin”, îi spune El, Ei, și: „… Omul e pus într-un complex de împrejurări, dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situații limită acționează surprinzător. Pas cu pas învățăm (…) Lasă-te purtat pe aripile visului tău și adu la suprafață lumina din tine”, îi răspunde ea, lui. ( ELEGIA I pe firul gândului călător).
“ELEGIA II pe firul gândului călător” localizează liric de la început în versuri și o dezvoltă în proză pe aripile visului, tema începutului contopirii sufletelor pe un drum călăuzit prin simple bătăi de aripi de fluture, spre paradis sau spre infern: „El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului,/ are culoarea ochilor ei, culoarea liniștii,/ cufundat în umbra ei cu același contur/ nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu.” (…) „ visele ei evaporă, în abur, lumina solară./ îl fac să uite de el, să râdă, să vibreze, să simtă/ și să vorbească, pur și simplu să fie./ – O privighetoare a inimii și sângele lui!”. Și tot el, îi va spune: „…Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare (…) Singura moarte dulce, este din iubire. (…) Acolo unde-i libertate este motiv de creație a sufletului. Iubirea nu există, există doar o continua căutare a ei! I-a răspuns El. (…) Hazardul plutește în verticala stelei! a zâmbit ea.”
Și sufletul ei îi spune sufletului lui, împreunat cu al ei într-o oglindă de fenomenologii panteiste: „- Eternitatea clipei! În veșnicia rece, doar piatra zâmbește. Suntem piatra dintre izvor și cer. În adâncul amintirilor, doar copacii mai știu frunzele scuturate în liniștea absent. Mâine e doar inscrpția pietrei din deșertul tăcerii”.
În ”ELEGIA III pe firul gândului călător” autoarea reușește ca sufletele lor în vis să le transfigureze în copii cuminți, pentru ca acestea să rezoneze regenerator-meristemic și să comunice cu universalul, ea amintindu-i lui, unui suflet devenit nostalgic, că: „Sub cerul nostru, cuvintele/ nasc inscrpții pe pietre, pe frunze, petale,/ pe drumul unde zefirul le risipește.”, El, dedublându-se în visul devenit realitate pentru ca să se defere într-o viziune a finitudinii chiar și tanathosului prin determinare, își expune teoria deterministă în axiome – principii existențiale, confirmată textual de ambele suflete: El: „ Dincolo de trup este adevărul” (…) Îmi place să arunc cu pietre în mare, pietre verzi, roșii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi încânt sufletul”; Ea: „ Undele se propagă în multe cercuri concentrice (…) Dincolo de marginea vieții mereu e una nouă cu granițe necunoscute. Un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspăt. Orice desprindere naște un început uluitor.”
Este vorba, dar, de El, ce din lăuntricul lui se naște și ”Fata din vis” pentru care El, scindându-se, spre a se dubla, reușește devenirea cauzală și determinarea atemporală a ”Fetei din vis”, căreia pentru evidență trebuie să-i construiască ”…fundația unde să vină Catrinel -Ea, respectiv dublura lăuntricului său, iar „Pentru asta trebuie să-i pun un câmp de petale la temelie…” , ea, realizând că „…în candela timpului nu există distanțe între suflete”, iar din petalele florilor ce răsar din nou, din semințele lor „purtate de vânt prin sărutul lacrimei de rouă”; „…petalele lor sunt răsfirate într-un alt câmp de zefir. Un câmp cu petale în care se construiesc ”fundații – (chiar și morminte)” în multe culori.
. În “ELEGIA IV pe firul gândului călător”, Irina Lucia Mihalca realizează o meditație asupra relativității temporale și ontologice a sufletelor reîntâlnite. „-Tu unde ești, draga mea? Spuse El./ – Aici, acolo, și aici, și acolo. Doar sunt sau fără doar, SUNT. Dar tu, tu unde ești? întreabă Ea./ – Eu? O să mă gândesc, spuse El.”. Este un enunț presărat cu metafore de incandescență în care-s presărate petale de flori prin textul lui Shanti Ramya, precum : „Adevărul este oglinda cuvântului din ochii tăi,/frumusețea este vindecarea din inima ta,/ iubirea este zâmbetul impregnat pe fața ta,/ dorința este atingerea mânii tale.” (…) sau …„ ea zâmbește de dincolo de timp și are pe buze mireasma începutului”, a gândului cel călător, cu valențe duale, antinome și holistice și, în același timp, deterministe: „ se spune că se vor căuta mereu până vor deveni UNU, dar până atunci, se vor întoarce în locurile dragi, iar în moartea ce-i va uni vor fi doar – EU SUNT.” Este un adevăr. „…Cuvintele emană puterea misterioasă de-a vorbi prin tăceri, de-a exista în absențele lor.(…) „ Sufletul este în căutarea perechii sale.”.
„ – Tu știi care este cel mai frumos vis de pe lumea asta? întrebă El…iar Ea îi spuse: – cel care devine realitate.” (…) „ în urma fiecărui pas, timpul mușcă cu forță spațiile, lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor.”(…) „ toate lucrurile se-tâmplă într-un timp. Multe nu se întâmplă, dar timpul trece.”
“ELEGIA V pe firul gândului călător” se constituie într-un tratat despre structurile minerale astrale, al tiparelor reușite din consistența lor materială și spirituală comună și omogenă, în curcubeie celeste – în simfonia de gânduri-culori în materia de dincolo de cerul albastru. O prezență a sufletelor combinate, constantă, în termenii antinomici ”Da” și ”Nu”, cu o dominantă a confirmărilor și a infirmărilor, acel schimb energetic ce echilibrează plusul și minusul, toate supralicitate de discursul holistic și idoneist al lui Chanchala în materia ontologicului, realizat de autoare în metafore litote: ”Trecutul uimește prezentul, întregul își surprinde partea, râul surprinde izvorul”, un recurs pentru revizuirea sentințelor fenomenologic-temporale spre pozitivare cu o dialectică evenimențială pozitivă a ontologicului.
În “Elegia VI pe firul gândului călător” se descifrează tainele scrisului, ale stărilor interioare transfigurate și aduse de El la suprafață în meditații, precum stări, trăiri, vise, povești scrise de El și de Ea, de umbra lor din timpul cu umbre -cu Fata din vis- Catrinel, de toți poeții rămași în visare și de cei în clubul lunaticilor romantici sau a celor căzuți în melancolie, scrise pe curcubeie, pe bilete, pe foi, pe lacrimă, pe lumina din ei, pe suflet, scrisori în inimă pe clipă, pe cer, pe scoică, pe vise, pe câmpul cu maci, pe jumătatea din umbra gândului, pe umbra florilor și pe unda sufletelor pereche, pe palma întinsă din care se scurg fire de nisip în delta vântului și în orele clepsidrei, pe scara viselor cu rațiune în realitatea care este acolo unde ești cu gândul, în toate acestea, adevărul găsindu-l meditând la un întreg spectacol într-un om, într-un alt om, la triumful rațiunii metafizice scăpate din lățul fideismului… „Perfecțiunea este doar în gândul nostru…, alergi după iubire! Și când o atingi, deja numai ești!”, accentuează în discursul ei, spre finalul acestei elegii, Irina Lucia Mihalca.
“ELEGIA VII pe firul gândului călător” descrie o incursiune a sufletelor contopite și însoțite de copia Chanchala – Catrinel, Fata din vis, păstorul din umbră al sufletelor mari care circulă lejer prin spațiile providenței, ale astrelor în iubire cu pământenii, tocmai spre o reconvertire a acestora în finitudine la teluric, dar și cu recurență la iubirea simplă, la emoțiile dulci, de mulțumire a sufletului și de întoarcere la viață în fiorii regăsirii prin vis, însăși El se lamentează de lipsa de întoarcere a sufletului, constatând : „- Dureros este că sufletul nu are dreptul la memorie”(…) „- Sufletul este mereu un nou născut”.
În “ELEGIA VIII pe firul gândului călător” se pun în evidență meditațiile cu serii de teme existential-antinomice, precum: „Strângerea în brațe cu răutate poate deveni plăcere, sau când ”El: – Tot ce nu-i permis ne face să fim noi la adevăratele dorințe” (…) , „…iar dorul este, când te-a durut, odată revine într-o dulce durere.”, abordând, în același context și perenitatea memoriei: „El: Tot ce construim și tot ce scriem, rămâne, în rest niște cruci.”(…) „Ea: … roțile timpului fără repaos se rostogolesc. Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc!” (…) „ -Fiecare vine în viața noastră și lasă o bucată din el, din spiritul și sufletul lui. Vor veni și zorii când vom deschide Marea Poartă a norilor! Pentru noi vor cânta îngerii ”(…) Anotimpuri nedespărțite în care vom asculta cântecul celor două voci ale celor două suflete îmbinate în călătoria din vis – copilul și bătrânul -, „ prin care vor spune cuvântul de început și de sfârșit ”iubire (…)”. „Foarte aprope vin, sunt acolo în inima ta. Inimile au format o singură inimă.”.
“ELEGIA IX pe firul gândului călător” ne conduce la tema întâlnirii de împăcare, cum ar fi cea a gândului cu lacrima: „… gândul tău și neputința lacrimei,/ un labirint al nostalgiei” (…) și, în acest exercițiu elegiac, nu putem avea decât termeni raționali metafizici, care impun găsirea dialectică a soluției existențiale într-o ecuație exponențială a creației, a gândirii superioare a sufletului dublu și unic, devenit mare și sistemic: ”El: – Fiecare lucru își cere timpul lui, fiecare vis, visul lui, fiecare emoție, emoția ei, totul e doar o stare ce curge”, iar Ea – Shanti ramya ne introduce în sufletul sistem, în a doua ecuație existențială cu mulți termeni liberi și necomparabili cu cei din ecuația Chanchala Sarvaga, dintre care unii dificil de eliminat, decât numai prin transformări și algoritmări Gauss. Dar „- E loc de toate într-un suflet mare; avem totul- iubire, culoare, sunet, lumină, esența ideii din spatele formei , comunicarea din interior și exterior, bazată pe rezonanță. Stelele cunosc drumul, iar luna îl urmează.”, iar „Gândul curge ca și râul”. „El.: – Ne facem cursul până ajungem la fluvial ce ne-nghite pe toți”, iar „ Ea: – creația se transformă în noi forme, contururi, direcții, universuri. Tot timpul căutăm, stagnarea nu există. Ăsta-i universul – pulsații, respirații, floarea de lotus a luminii care se activează!”, „ parfumul toamnei îți vorbește/ de primăverile pierdute.”, mai ales atunci când fiecare dintre suflete este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuși.
Ce inteligent aprofundat și ce frumos spus!
“ELEGIA X pe firul gândului călător” este o expunere dialectică a temelor de meditație cu privire la principiul categorial realitate, în experiența Shanti Ramya: „Ea: … Contează mult trăirea, urcarea, nu atât privirea de pe vârful muntelui.Realitatea este acolo unde ești cu gândul.” , o expunere dialectică a luminii și fericirii: ”Ea: … Lumina e în noi, în fiecare. În stele suntem noi, în lumina veșnică ce-nchide două suflete în aceeași crisalidă…”; și: „Ea: – Fericirea celuilalt contează mai mult decât a ta. Simplitatea e doar acel pur și simplu, e cea spre care ne întoarcem atunci când coborâm în inimă.”. Realitatea este în satisfacerea sufletului și trupului:
”Ea: – Orice nevoie se satisfice, altfel psihicul va îmbolnăvi un organ intern. Un om senzitiv trebuie să-și găsească corespondentul, nu stoca emoția, eliberează-te!; – Doar el, sufletul, decide plecarea; … Iubirea e dincolo de viață și moarte, lumină și izvor, vibrație și frumusețe; Catrinel s-a întors în câmp să culeagă petalele margaretelor, nu-i iese numărătoarea; Ea: … doar prin întoarcere vom găsi drumul spre lumină”.
“ELEGIA XI pe firul gândului călător”, pe cel din seria de meditații ideatice asupra vieții interioare, în experiența comună a călătoriei prin vis în timp: ”El: În decursul vieții nu evenimentele ne doboară, ci ideile care ni le formăm în urma derulării lor, nivelul ăsta uneori ucide, ține de câmpul fiecăruia, depinde ce cultivă acolo.” (…) ”Ea: prin noi îngerii vorbesc, râd, glumesc, plâng, iubesc.”(…) Cuvintele vin înșirate după ce gândurile au dansat între sufletele noastre.”.”El: – Să nu mișcăm lespezile! Ascund și au o memorie a durerii”.(…) ” Ea: Tăcerea este apropierea de Dumnezeu.”(…)” Ea: – Ne separă timpul și spațiul, pentru a reuși să ne întâlnim dincolo de gânduri. Prin inimă și suflet am deschis o poartă, poarta care duce spre Templul Soarelui, spre omul interior, unde locuiește adevărul.
“ELEGIA XII pe firul gândului călător” abordează o tema concluzivă a prezenței sufletului fetei transfigurat din vis – Shanti Ramaya în preajma sufletului meditativ – Chanchala Sarvaga: ”O fată ți-a traversat timpul-/ reamintirea unui alt timp sau doar/ o trecere temporară printr-un nou timp./ Acesta-I misterul și cheia timpului ei!”
Din “ELEGIA XIII pe firul gândului călător” reținem din variația temelor de meditație în care sunt antrenate cele două suflete în abordarea destinului, necunoscutului, timpului, trăirii în reamintire, imaginilor interioare, simțirii și în căutarea celeilalte jumătăți de măsură: ”El: – Ai nevoie de evenimente care-s inevitabile în viața asta pentru a te descoperi. Monotonia este ucigașul tău.” Și ” El: Nu poți avea reacții dacă nu ai emoții, nu poți astfel să te uiți în oglindă” iar ” Ea: Fără emoții nu intrăm pe nicio poartă.” (…) „El : – Pot face orice persoană să devină curgătoare pe râul meu, eu nu-mi schimb cursul, merg pe unde trebuie doar.” (…) „ Ea: – Să privești urmele scăldate de valuri.”(…) ” Două unice clipe încearcă să se atingă,/ să simtă aerul primului zbor./spre soare-ai fugit,/ca astrele stinse de mult sunt gândurile…/ timpul își cere fulgii uitării,/ în fiecare frunză te imprimi, ca o aripă ireală te simți./ ce te frământă, ce echilibru ai pierdut? Ce tempo te străbate,/ te urmărește vântul sau ploaia?” (…) un surâs luminat doar de stele,/o viață frumoasă/ cu privirea întoarsă spre inima ta! Te îmbrățișez într-Unul,/ eu, iubita ta, cea zidită în tine, vie, veșnic vie,/ cea care am avut parte de iubire,/ o iubire care a depășit moartea însăși,/ punându-mi amprenta pe ea…”
Din “ELEGIA XIV- pe firul gândului călător” se desprind meditațiile cu privire la viață și la trăirile ei adânci, cu esențele și tainele ei, la reamintire, trecere temporară, nimicnicie, plecarea sufletului, rechemare, simțire și iarăși iubire.
„El: – Oare, doar cei puri pot avea un răsărit de soare al lor?” … ”Ea: – Pentru toți răsare și apune soarele, cei puri reușesc să-l înțeleagă. Doar Helios surâde… știe el ce știe.” (…)
„ El: – Frumusețea o găsești unde vrei dacă știi să o privești și să ți-o adaptezi, iar prietenia perfecta este atinsă doar dacă ne este dirijată de intensitatea luminii” și, în sfârșit, în “ELEGIA XV pe firul gândului călător” s-a abordat tema conștiinței sufletului, precum și temele luminii și întunericului, având ca demers trecerea treptelor spre apropierea și atingerea celor două spirite.
Aici, Irina Lucia Mihalca dezvoltă și sintetizează profunzimile conștiinței comune ale sufletului călător pe treptele axisului cunoașterii, în apropierea inimii, de unde vin și lumina abisală, și umbrele vieții, din mai mult decât a simți stările oprite la primul palier al iubirii. Fiecare simte și gândește ceva, percepe într-un anumit fel. ”El: – Sunt foarte puțini cei ce trec de prima fază (prima treaptă- instinctuală , n.n.), majoritatea devin robi acolo. A doua oară nu vor obține mai mult decât prima oară.”. „ – La unii lipsesc din schema treptele. Sunt robi, acolo, la poalele vieții”. Este liberă gândirea și alegerea: „Ea: – … tu ești mai sus. Un manuscris scris de divinitate. Un paradox pe care mulți nu-l înțeleg- cauți esența privind de pe o treaptă, simțind poezia lumii. Doar privind atent creația îi vei înțelege esența. Fiecare treaptă o pășești prin tine, prin dorința de a urca și-a înțelege altfel ”panorama” și „- De nu ne atingem sufletul atunci nu e viață; Acum sufletul tău știe ce îmbrățișez când îți spun că te îmbrățișez? Cu adevărat Omul, frumos care ești; … Odată intrând acolo, simțindu-ți șoapta, eram conștientă că arderea ne va fi intensă. Suntem aceeași emoție, simțim instantaneu totul, observăm cu aceeași privire și înțelegere; M-ai incitat să-ți aprind candela spiritului, prin chemarea interioară. Sunt luminile noastre.”. Sunt pricipiile vieții într-o călătorie a sufletelor comună, obsevate și evaluate prin vis. Frumos spus!
”Totu-i o trecere spre ceva. Un sens ascuns vederii noastre opace, doar visul mai ridică, uneori, voalul Tăcerii, și, uneori, simțurile ne cern clipe din adevărul luminii.”
Transfigurarea meditativă a raționalității vieții în toată complexitatea sa, Irina Lucia Mihalca o certifică în elegiile – sublimat al trăirilor înalte însumate, demonstrând o adâncă cunoaștere a principiilor gnozice și ontologice ale universalității.
Dar, problema care rămâne mereu actuală este depășirea trecerii!
Gheorghe APETROAE, Sibiu, eseist, poet și critic literar