Manu şi-a luat bagajul din verandă, unde îl lăsase la venire, şi a urmat-o pe Irina. Aceasta l-a condus pe un coridor, ajungând într-un hol în care se deschideau mai multe uşi şi s-au oprit la ultima. Era o cameră cu două ferestre, prevăzute cu perdele şi draperii până la podea, în mijloc  un pat cu tăblii, încadrat de două noptiere; în faţa acestuia, o oglindă ovală pe perete, sub care se afla o măsuţă acoperită cu o faţă înflorată; lângă uşă se găsea un cuier extensibil, iar pe latura de răsărit, o sobă de teracotă, de lângă care patrona camera icoana Maicii Domnului cu Pruncul, iar pe peretele din faţa acesteia, un tablou cu o compoziţie care te îndemna să te gândeşti la Dumnezeu.

            -Cum văd eu asta este o adevărată cameră de oaspeţi creştini, s-a pronunţat Manu, privind-o pe Irina cu bănuiala că aparţine altei credinţe.

            -În ultimul timp, cam aşa a fost folosită, dar aci au locuit părinţii domnului Marcel, oameni foarte credincioşi.

            -Nu mai sunt în viaţă?

            -Nu i-am cunoscut nici eu.

            -Dar de când eşti aici?

            -Curând voi împlini doi ani de când am ajuns aici, dar de acasă plecasem mai înainte, împreună cu sora mea, Ludmila, s-a întristat Irina.

            -Unde aţi avut casa? De ce aţi părăsit-o? i-a dispărut somnul lui Manu.

            -E o poveste mai lungă. Pe scurt, părinţii mei au fost învinuiţi că nu au vrut să intre în colhoz cu pământul de-l aveau în apropiere de Nicolaef, în Stepele Nogaice, dincolo de Bug, şi, acuzaţi că se opun Politburo, trecuţi la categoria culacilor şi duşmanilor poporului, iar când au simţit că urmau să fie ridicaţi – Irina a făcut o pauză în care a suspinat discret – au pus caii la căruţă, în care au aruncat în grabă ce au crezut că e mai necesar, şi am plecat cu toţii spre Bugeac. Pe drum am fost ajunşi de activişti călare, eu şi Ludmila am fugit, iar pe mama şi tata i-au legat pe capra căruţei, spate în spate şi …, nu a mai putut continua Irina, înecând-o lacrimile. Te rog să mă scuzi!

            -Şi părinţii? a întrebat-o Manu, când a crezut că s-a liniştit.

            -De atunci nu i-am mai văzut. Nu ştim nimic de ei. Ori au fost duşi în Siberia, ori executaţi, dacă tata a fost considerat trădător, el fiind şi funcţionar financiar în acel orăşel.

            -Ce naţionalitate aveau părinţii tăi?

            -Tata era rus, mama tătăroaică.

            -Tu ce limbi vorbeşti?

            -Numai rusa, învăţată în casă şi la şcoală, şi româna, învăţată de la copiii vecinilor, cu care mă jucam.

            Prins totuşi de oboseală, Manu a început să caşte şi s-a îndreptat spre pat, încercând să ridice aşternutul pentru a da semn că vrea să se culce.

––––––––––––––––––––––––––––––––––-

            În urma ei a rămas mirosul de lavandă, care nu-l încânta. În plus, nici Irina nu i se părea prea atrăgătoare, deşi trăsăturile ei erau deosebite: subţire ca o trestie, ceea ce o făcea prea firavă, cu fruntea puţin cam îngustă dar sub care străluceau, ca două rubine, ochii migdalaţi şi inteligenţi, tenul subţire şi puţin rozaliu. Vocea, dobândită probabil în împrejurările create de peregrinările sale,  era caldă şi parcă te îndemna să te apropii de ea. De ce? Nu se putea explica. Surprinzător, vorbea o limbă română foarte curată, ca şi stăpânul său.

            Intrând sub aşternut, Manu a încercat să se mai gândească la noua situaţie în care se afla, căutând să „descifreze” persoanele cu care avusese de a face, trecându-le prin filtrul învăţămintelor cu care venise de acasă. Ultima asupra căreia s-a oprit a fost Irina, când tocmai i se închideau ochii.

––––––––––––––––––––––––––––––––––-

            S-a trezit transpirat şi stăpânit de o frustrare, pe care nu şi-o explica. A auzit un cocoş cântând. A încercat să se întoarcă. A fost surprins de ceva cald lângă el, simţind şi o respiraţie cam grăbită. „M-a trecut o transpiraţie rece, am înlemnit”, explica el mai târziu. Şi-a adus aminte cuvintele celor de-acasă: „Să nu te laşi provocat !” Aproape că se temea să mai respire, iar inima… Se temea ca bătăile acesteia să nu o trezească pe cea de lângă el şi care împrăştiase-n juru-i o duhoare, ce amesteca transpiraţia cu lavanda. Ce să facă!?

            În continuare s-a prefăcut adormit, deşi somnul îi zburase demult. Ca să se distanţeze de acel trup care începuse a-i trezi fel şi fel de nelinişti, s-a întors cu faţa spre partea opusă. Manu a simţit un picior cald cu pulpa-i moale peste şoldul său. Făcând pe adormitul care vorbeşte în somn, a strigat: „Mamă, ia sacul ăsta de pe mine!”. Piciorul a fost retras, dar a simţit o mângâiere pe fruntea-i rece, apoi un braţ cuprinzându-i grumazul şi în spate parcă i se împlântaseră două pâini fierbinţi, în timp ce în ceafă simţea o respiraţie caldă, tot mai grăbită.

Continuând să facă pe adormitul, somnul l-a prins din nou. S-a trezit iarăşi transpirat. Afară era lumină şi cineva striga păsările. A ascultat atent şi nu i s-a părut a fi vocea Irinei. A tuşit.

-Bună dimineaţa! Ţi-am încălzit cazanul ca să faci o baie caldă.

            -Mulţumesc! a răspuns el bănuitor.

-Cum ai dormit? a zâmbit ea.

            -Foarte bine, cred că se puteau tăia lemne pe trupul meu! şi-a amintit el o expresie care explica destul de plastic o stare de oboseală accentuată.

            -Aşa? Nu te-a deranjat nimic?

            -Deloc! a fost el categoric, în timp ce Irina continua să zâmbească.