Iubirea ca stare de urgenţă
de Mihai Antonescu
„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuţi”. Grea poruncă dată nouă ăstora, vremelnici călători între un răsărit şi un apus, între păcat şi mântuire. Un Dumnezeu iubind cu măsură şi adeseori pedepsind cu asupra ei, stă la pândă în fiecare bulz de lut însufleţit, aşezând în canoane prea din cale de afară de strâmte, simţuri şi omeneşti bucurii, căutând să-şi înţeleagă propria-i creaţie ce nu-i mai seamănă nici în chip, nici în manifestare. Ori poate-i doar o iluzie, iar El cine ştie încotro se uita pe când oamenii chiar începuseră să-i semene cu adevărat.
Romanul Anei Calina Garaş Liberi să iubim, apărut la Editura RAO în 2012, este o pledoarie în favoarea libertății absolute a simțurilor, a manifestărilor intime, singura cale întru obţinerea stării de fericire supremă. Un text extraordinar în care nu am găsit nici măcar o singură urmă de bocanc, cuvintele umblând mai mult desculțe şi fără să lase semn, aproape ca un pendul mângâind marginile sunetului cu sfera-i aurie. E atâta linişte, atâta blândeţe curgând între malurile verzi ale textului, că pare imposibil de imaginat evadarea înspre vulg, înspre desuet. Un poem în proză aş numi romanul Anei Calina Garaş, pe principiul vechilor upanişade construit, adică poveste născându-se dintr-o altă poveste, ca un evantai ce lasă suficient loc de respir în preajma unui sacru foc, anume rostuit între spirit şi carne. Între libertatea celui alungat din Edenul nemorţii, în raiul de trăit iubirea cu toată suferinţa ei, pe durata timpului limită. Ori poate că în iubire, în deşeuarea şi desfrâierea simţurilor, alte legi guvernează starea şi timpul, legi ce până şi lui Dumnezeu îi scapă.
Ana Calina Garaş stăpâneşte până la absolut măiestria aşezării părţii în contextul întregului, iar construcţia în totalitatea ei pare să fie una a orizontalului mai degrabă decât a verticalului. La o adică, personajele se pot numi oricum, rolul sau rostul în contextul social poate fi oricare, importantă e atitudinea faţă de stare sau (şi) sentiment, de trăire a lui „doi” în „unu” până la contopirea cu universul. Cu Dumnezeu? Cu gândul Lui nemărurisit pe când tocmai ne însufleţea?
Transpar în roman stări şi atitudini dintre cele mai surprinzătoare, aşteptări pendulând între umedul sărutului şi crudul inevitabilei realități sociale, dar peste care autoarea migăleşte punți de o rară frumuseţe şi autentic românesc. Bun psiholog şi atent observator al părţii lipsă din „celălalt”, Ana Calina Garaş se reîntregeşte pe sine, redându-i universului aspectul originar şi original, atât ca om, cât şi ca scriitoare. Eu credeam că, „cusurul face savoarea lucrului perfect”, aşa ca în „cubul” lui Nichita Stănescu. Citind romanul Liberi să iubim al Anei Calina Garaş mă văd nevoit să accept că şi lucrul perfect poate avea savoarea lui. Un roman de tot aparte, cu siguranță unul dintre cele mai frumoase şi mai bine scrise al ultimilor douăzeci de ani în literatura română ori chiar în cea universală. Şi îmi asum răspunderea celor ce spun. Citindu-l într-o singură zi, mă voi întoarce oricând cu bucurie la el, între o rugăciune de duminică şi un amor fără regrete.
Ave, romanului românesc contemporan! Ave, celor ce dau măreţie întoarcerii la sinele profund şi binecuvântează cititorul cu asemenea bucurii! Ave, Ana Calina Garaş!