FURNICILE

De când era mic, Viorel a ascultat cu multă plăcere fel de fel de basme, apoi le citea de prin cărţile de la şcoală şi din ce cărţi mai găsea şi el. În multe basme Făt-Frumos pleacă după Ileana Cosânzeana la „drum de vară până-n seară” şi ajută fel de fel de vietăţi în necazurile lor. Acum, aici în Vietnam, şi-a amintit de furnicile care, drept mulţumire pentru binele făcut, îl ajută, la rândul lor, pe erou.

Ei bine, iată că tot furnicile l-au ajutat şi pe el. De ce oare? Pentru că el, când era mic şi mergea cu vitele pe dealuri, a ajutat furnicile dintr-un muşuroi ce se afla pe izlazul lui, când venise un ropot de ploaie: a pus peste muşuroi nişte foi de brustur ca să nu intre apa la ele, apoi a fugit în pădure cu vitele şi după ce ploaia a stat, a revenit cu vitele şi a dat la o parte brusturii. Iar furnicile de acolo au înştiinţat acum pe rudele lor… din Vietnam şi acestea l-au ajutat pe Viorel…

Şi cum l-au ajutat? Ehe, ceva destul de complicat. Iată cum s-a întâmplat. Viorel s-a apucat să repare şi restul de aparate din Vietnam. Şi totul a mers bine până la ultimul, când era gata, gata să se curenteze. De ce? Nu putea înţelege. La instalaţia electrică nu umblase până acum şi nici nu prea avea curaj, el fiind inginer mecanic, iar aici era treabă de inginer electrotehnic. A desfăcut de la reţea legătura electrică a aparatului, apoi a deschis cutia cu instalaţia electrică. A rămas uluit; de acolo au plecat în grabă o grămadă de furnici, lăsând în urmă un dezastru. Mâncaseră învelişurile de la mai multe cabluri, ba le mai şi mişcaseră, aşa că acum cablurile se atingeau şi făceau scurtcircuite. Prin urmare furnicile l-au ajutat. Cum adică l-au ajutat, când el era gata să fie curentat? Ei bine, l-au ajutat în problema ce-l frământa pe el. Acum musai să anunţe în ţară, să ceară schema instalaţiei electrice, să prelungească şederea aici şi să obţină aprobare şi viză pentru a merge în Thailanda, acolo fiind locul cel mai apropiat de unde putea cumpăra cabluri ce nu le plac furnicilor.

Şi mai avea el un gând: acum ar putea avea ocazia să vadă cu ochii lui şi această ţară.

A mers la şeful vietnamez, i-a explicat ce şi cum, acesta i-a zis că mai avuseseră necazuri cu acele specii de furnici şi că exista un înveliş al cablurilor, tot din material plastic, pe care ele nu-l agreau. Au vorbit la telefon, tare greu, cu ambasada română, cei de acolo s-au înfuriat, dar n-au avut încotro, aşa că au început demersurile, pentru deplasarea lui în Thailanda, urmând să primească aprobarea Bucureştiului. Viorel a fost chemat la ambasadă cu paşaportul pentru viză, însă el le-a spus că n-are bani, aşa că a venit unul de la ambasadă la el şi i-a luat paşaportul.

Cei din fabrică, din ţară, s-au speriat rău când au auzit de afacerea cu furnicile. Tocmai se pregăteau nişte produse pentru a fi exportate în Africa, şi se cereau vopsiri cu „vopsea tropicalizată”, adică una specială care să reziste la căldura şi umiditatea de acolo. Iar acum mai apăreau şi insectele astea nesuferite. Aşa că au dat telexuri acolo întrebând de furnici şi alte lighioane cărora le plac cablurile electrice…

După câteva zile a venit delegatul de la ambasadă şi i-a adus lui Viorel paşaportul cu viza pentru Thailanda, bani şi schemele electrice ale aparatului, trimise de cei din ţară. Între timp, Viorel a văzut că furnicile nu atacaseră unele cabluri ce aveau învelişuri albastre, aşa că i-a întrebat pe localnici dacă au asemenea cabluri; ei au căutat şi au găsit, Viorel le-a înlocuit pe cele mâncate cu cele noi, care erau mai groase ca cele iniţiale, prin urmare ar fi trebuit să reziste. A făcut proba aparatului, constatând că, într-adevăr, noile cabluri au rezistat. Apoi a îndoit capacul de la cutia cu instalaţia electrică, astfel ca furnicile să nu mai poată intra, ceea ce a făcut şi la restul aparatelor.

Şi a plecat Viorel spre Thailanda. Pe drum a discutat cu reprezentantul thailandez cu care vorbise în biroul şefului despre plata pentru munca lui. El l-a întrebat cât oferă, iar acesta i-a propus 200 de dolari. Viorel n-a înţeles bine suma în franceză şi s-a uitat întrebător, iar thailandezul, interpretând greşit mimica românului, i-a propus imediat altă sumă: bine, atunci să fie 500 de dolari! Şi aşa a rămas! Viorel, uluit, s-a tot frământat.

Ce să facă? Nu putea duce dolari în ţară şi nici nu-i putea justifica. Dar nici să renunţe la atâţia bani nu-i convenea. Aşa că a tranşat cu acesta să-i transforme banii în bijuterii. Thailandezul a fost de acord, urmând ca, la terminarea reparaţiei, să meargă amândoi la un bijutier.

Au ajuns la destinaţie, undeva pe malul Mării Chinei de Sud, Viorel remarcând imediat că aici nisipul este roşu, nu alb ca la Mamaia, unde fusese el în tabăra studenţească. Aparatele erau montate undeva în apropiere de Pattaya, pe unde avea să se plimbe şi el după ce îşi termina treaba.

Cum a făcut, cum n-a făcut, Viorel a cam răcit. A doua zi, când a început lucrul, muncitorul localnic ce fusese dat pe lângă el, doar aici Viorel nu ţinea secret modul de reparare, l-a văzut că e răcit, aşa că s-a dus în jungla ce era alături, a adus o buruiană din care a făcut repede un ceai şi i-a dat să bea. Domnule, după o jumătate de oră Viorel era ca nou; îi trecuse complet răceala. I-a mulţumit omului, acesta a zâmbit şi a zis că el era, sau, mai exact, fusese vraci. Prin urmare ştia multe leacuri şi proprietăţile medicale ale diferitelor plante. În timp ce lucrau, au tot sporovăit ei multe, iar la un moment dat Viorel şi-a adus aminte că mama iubitei lui, îi vorbise despre sporturile naţionale din Thailanda, aşa că l-a întrebat pe colegul de lucru despre artele marţiale şi despre boxul thailandez. Omul a zis că se pricepe la ambele sporturi, aşa că au făcut un pact: să-i dea lecţii de luptă, iar, drept plată, Viorel îi va lăsa sculele lui. Tot nu le plătise el, s-a gândit Viorel, ci … contabilul-şef al uzinei, care se încurcase în încâlcelile contabile. Şi au început lecţiile chiar din acea zi. Lecţii dure, cu lovituri, e drept mai mult simulate, dar nu era deloc uşor… Viorel i-a zis că ar vrea să înveţe doar nişte tehnici de luptă, să se poată apăra şi să lovească în caz că cineva îl atacă, nu voia să înveţe neapărat boxul thailandez, cu toate regulile lui. Şi s-au înţeles.

Deocamdată s-au apucat de treabă, aici fiind vorba tot de acel sertăraş buclucaş şi neavând alte necazuri tehnice. În prima zi a reparat trei aparate. În a doua zi a mai reparat trei, dar, fiind duminică, şi-a rezervat timp să viziteze singur Pattaya. A văzut nişte case pe apă, colorate, bărci şi localnici cu pălării mari.

A fost tare plăcut impresionat de un parc tare frumos amenajat, cu cercuri concentrice şi aranjamente geometrice variate, ce i-au adus aminte de vechile ceasuri solare şi de templele antice din Grecia, cum văzuse el într-o carte, doar era avid de cultură.

Parcul național din Pataya cu vegetație tropicală [PA]

În următoarele două zile şi-a încheiat reparaţiile, oamenii de acolo fiind tare mulţumiţi de munca făcută de inginerul român, aşa că delegatul ce-l adusese, l-a dus să viziteze capitala Bangkok. Aici l-a dus la un spectacol folcloric, cu dansuri tradiţionale thailandeze şi cu fete foarte frumoase.

Tot în spectacol a văzut şi alte obiceiuri, cu scene rituale şi cu actori în costume tradiţionale.

A văzut şi multe temple impresionante, specifice acestei zone. Împreună cu delegatul s-a dus într-o zi la un depozit, de unde au cumpărat ceva cabluri speciale, ca să aibă acte justificative pentru drumul în Thailanda, cabluri din care o mostră o aducea în ţară, ca „document”, restul ducându-le în Vietnam pentru cei de acolo, în caz că furnicile atacau iar vreun aparat.

Apoi s-au dus împreună la un bijutier. Bijutierul, încântat de aşa afacere, i-a pus în faţă fel de fel de bijuterii. Viorel a ales din cele mai mici, uşor de strecurat printre haine. Delegatul s-a tocmit cu bijutierul, obţinând destule bijuterii de valoare. S-au întors la locul unde reparase aparatele ca să-şi ia bagajele, acesta fiind în drumul său spre Vietnam.

Pe drumul spre Vietnam, delegatul i-a sugerat cum să ascundă bijuteriile la intrarea şi la ieşirea din Vietnam. Au avut noroc, pentru că au găsit la intrare aceeaşi echipă la vamă ca la ieşire, deci aceştia cunoşteau ce şi cum. În ziua următoare Viorel a instruit personalul din Vietnam privind întreţinerea aparatelor, le-a lăsat schema electrică, le-a donat ce mai avea, inclusiv ceva haine, ca să-i fie mai uşor drumul la întoarcere, având deja în plus la bagaj diferite obiecte de artizanat cumpărate de acolo ca amintiri şi un aparat de radio ce mergea cu baterii, cumpărat în Thailanda, ca să-l ducă părinţilor lui în Gorj. Bineînţeles că a întocmit acte privind efectuarea reparaţiilor, predarea restului de cabluri şi ce mai era necesar.

A luat apoi trenul, a ajuns la Hanoi, la ambasadă, unde a completat fel de fel de hârtii, a doua zi s-a plimbat prin Hanoi, iar în ziua următoare a luat avionul spre Bucureşti. Şi cum avea mult de mers, s-a tot minunat de câte i se întâmplaseră în ultimul timp.

…………………………………

ACASĂ

N-a avut probleme Viorel cu vama pe nicăieri şi a ajuns cu bine la uzină. S-a dus la directorul general, a prezentat actele, şi-a făcut decontul la contabili şi a spus, în mare, cum s-a descurcat. Directorul general i-a făcut o surpriză: îi dăduse o cameră şi o bucătărie într-un bloc al uzinei, ceea ce era pentru el ceva formidabil! A plecat imediat, şi-a ocupat noua locuinţă, a făcut formele legale, apoi şi-a luat zece zile de concediu, ca o compensare pentru munca din Vietnam, şi s-a dus la ai lui în Gorj. Ei au fost deosebit de bucuroşi că s-a întors sănătos de la capătul Pământului şi că nu i-a uitat, aducându-le de acolo un aparat de radio cu baterii, ei neavând curent electric în sat. Apoi Viorel s-a dus la plimbare prin grădină şi, discret, a ascuns, undeva la rădăcina unei sălcii mari, într-un borcan, bijuteriile aduse din Thailanda. Deocamdată nu le-a spus alor săi despre acestea, ca nu cumva să se dea de gol prin sat.

Iată ce bine-i făcuse lui acel… sertăraş! Bineînţeles că la fabrică trebuia să spună cum a făcut de a rezolvat problema. Proiectantul l-a rugat frumos să-i explice, iar el, zâmbind, i-a zis că o să-i explice printr-o… inovaţie. Şi a făcut inovaţia, constând în câteva modificări la proiect: pistonul sertăraşului să aibă un umăr în partea stângă, iar carcasa să aibă o degajare în aceeaşi zonă, astfel ca umărul să fie blocat şi să nu intre complet în carcasă, iar dacă pistonul se punea cumva invers, acesta să nu poată intra deloc, prin urmare nu se mai putea greşi la montaj, iar pe desen se arăta cum trebuia montat pistonul, nu invers, cum era acum. Inovaţia a fost aprobată imediat şi el a primit o sumă cam cât două salarii ale lui. Iar salariul lui s-a mărit, fiind numit şef la standul de probă.

Proiectantul a rămas foarte surprins: el nu a putut face o asemenea greşeală! Prin urmare a căutat ciornele şi a găsit că el făcuse desenul corect. Greşeala i-a aparţinut desenatoarei, care, distrată şi poate cu gândul la înfăţişarea ei, doar trebuia să se mărite în fabrică…, a pus ciorna în poziţie inversată şi a copiat greşit pe desenul de ansamblu. Cum pistonul avea treptele la distanţe diferite, proiectantul nu a putut observa acest mic detaliu când a semnat desenul, aşa că acesta a rămas aşa, iar muncitorii au montat aparatul ca în desen. În consecinţă, fata a fost mutată la o magazie! Şi toate acestea din cauza unui sertăraş…