https://blog.revistaderecenzii.com/

Marilena Tiugan ne aduce în atenție o stare de fapt, condiția unei etnii, evoluția țiganilor prin povestea Sofinei, eroina romanului JAG. O tânără ambițioasă ajunge la studii în Paris, fiind admisă la Sorbona la Facultatea Sciences Humaines et Sociales Descartes. Țiganii obișnuiesc să dea nume mai ciudate copiilor, cu o sonoritate sau semnificație aparte. Străbunicul mustăcios Mihai și străbunica Sanfira, Tango, Diamant, Trandafira, Soare, Milică, Rândunica, Chiparos. Acțiunea se petrece oarecum static, deși e localizată în mijlocul Parisului; începe odată cu închirierea unei camere la mansarda unei case cochete aparținând unei distinse și enigmatice proprietărese/ Amélie Giraud, văduva unui evreu bogat, ce o acceptă pe tânăra studentă din motive oarecum neclare. Chiria e modică și gazda bucuroasă să știe că fata este româncă și va avea uneori companie/conversație. Curiozitatea cititorului este pusă la încercare de la primele pagini și până la finalul romanului, amintind oarecum de scrierile Agathei Christie. O certă nesiguranță, tăceri lungi, incertitudini și un spațiu fluidizat domină șederea Sofinei în casa elegantă din cartierul bun al Parisului. Eșecurile, angoasele personajelor, trăirile prea intense, transformă totul în artă scriitoricească, autoarea dând dovadă de răbdare, acuratețe și introspecție psihologică. Sofina ne introduce în lumea ei prin destăinuirile făcute doamnei Amélie sau nepotului acesteia, Marcian Coriolan (Marc), de care se va îndrăgosti în ciuda diferenței de vârstă de două decenii și de “mediu incompatibil”. Flashurile memoriei sunt multe, întregind saga neamului său de țigani. Povestea Trandafirei e unică prin neînțelegerea ei, cuprinzând alte neînțelesuri și mai mari. Trăiseră cu toții timpuri grele, moșii lor nu știuseră nici laptele la gust, mâncaseră doar știr, urzici, mămăligă. Țigani căldărari, o luau din loc cu noaptea-n cap, pe beznă, mergeau cu zilele până întindeau corturile pe marginea unui pârâu, mulțumindu-se cu făină de grâu fiartă în apă, coleașca. Femeile nășteau pe drum, apoi purtau plozii în spinare…Cu tanti Trandafira se inițiase în ale tăcerii atunci când trebuie. Multe povestiri domestice, portrete de țigănci și țigani, din care se reliefează străbunicu Mihai, Sanfira și sora ei, vrăjitoarea Zenovia. Ajunsă la studii în capitala Franței, Sofina trăiește cu fantomele trecutului din neamul ei, cu flashuri ce privesc vrăjitoriile cu raci uscați, magia neagră sau albă. «Știam ce nimeni din neamul meu nu știa». De mică, vedea spiritul morților. Mihai și Sanfira se considerau țigani domnești pentru că la eliberare primiseră de la boierul Anghel câteva care pline cu lemne de stejar, frasin și corn, pentru scheletul casei ce urmau să o construiască. Filozofia lui era clară; deasupra capului omul să aibă acoperiș, căci fără casă moartea te poate apuca din toate părțile. Cortul țigănesc nu e casă, nu ai unde bate un cui, unde să-ți agăți o oglindă… Istoria tristă a țiganilor nomazi explică dorința acestora de-a avea un acoperiș, sfârșind în prezent prin a deține palate pline de oglinzi și candelabre imense. “Nimic nu se compară cu țiganu’ aflat din tată-n fiu într-un cort înjghebat sub ceru liber, la bunul plac al furtunii, al ploilor, al soarelui și a jivinelor pădurii. Singurul prieten ne-a fost jag, focul… Sub foc ardea tuciul negru cu păsat și oala cu știr, la foc ne încălzeam, jucam și povesteam. Doamne ferește ca o țigancă să nu știe să aprindă focul sau să facă mămăligă, că nu se mai mărită! Țiganii din Mahalaua Răsăritului și cei din Mahalaua Apusului sunt bucuroși că au un loc acum în cimitirul de pe deal și pot merge la căpătâiul morților să aprindă o lumânare, abia acum socoteau că fac parte din acel loc, pentru că aveau îngropați atâția morți de-ai lor…Ritualul focului, aprinsul lui, cât și fumegatul casei primăvara ca să alunge șerpii, este bine reliefat. Vinerea mai ales nu aveai voie să rostești cuvântul șarpe, nici toată luna martie. Focul are puteri magice în percepția Sofinei, fiind descris sub multe aspecte legate de tradiție.

 “Ce știe lumea acum? Atâtea asemănări, dar totuși atâtea diferențe! Multe nu mai sunt cum au fost, dar mama mea ține cu dinții să nu uite ce a învățat de la bunica, dar mai ales, să nu uit eu. Acum simt că tot răul e oprit în prag de șarpele casei, gândește la un moment dat Sofina, prinsă în mrejele casei doamnei Amélie. Toate îmi par că se întorc de unde au pornit, în primăvara ca niciuna”. Însemnările doamnei doctor Amélie privitoare la episodul dramatic din viața mamei mele au făcut să înțeleg șirul întâmplărilor din viața acesteia și verigile lipsă. I-a trebuit curaj, habotncie, corectitudine și onestitate pentru a putea ajunge la origini. Stăpână  pe instinctele ei de la vârsta de 13 ani, Sofina se vrea acum franțuzoaică și descoperă o anume cochetărie în ținută și-n atitudine când iese pe străzile Parisului, cunoaște după un an Les deux Magots, Café Flor și alte adrese mitice din  Paris. Nu e descrisă atmosfera studențească, nici viața de noapte sau efervescența culturală specifică Parisului. Deducem că multe aspecte nu sunt momentan preocupările tinerei, comparativ cu studențimea ajunsă la Paris în secolele XIX, XX, tineri de bani gata. Sofina știe că va trebui să fie silitoare, aici nu mai contează etnia din care provine, simte că viața îi va rezerva lucruri bune dacă își urmează instinctul și focul din vene. Își făcuse ucenicia la trei franțuzoaice lucrând ca dădacă, văzuse cât erau de cochete. Simte nevoia să iasă pe malul Senei, să mănânce ceva, să bea o cafea tare, de accea se îmbracă “franțuzește», fără să știe cu adevărat în ce constă stilul pariziencelor, dar intuind la cei 26 de ani, că orice o prinde dacă adoptă un stil dezinvolt. Marc nu se arată un sentimental, nu îl văzuse niciodată râzând din toată inima. Îl observase lucrând două ore zilnic, când deschidea laptopul dimineața la ora 8 și seara la 20. Părea că duce mai degrabă o viață contemplativă, privind mai mult în interiorul său, atent la cei goi pe dinăuntru. Ceea ce nu-l impiedicase să întrețină relații pur sexuale cu cele două gemene, atras în pânza de păianjen a erotismului. Fetele locuiau în casa doamnei Amélie și erau “studente la Litere”, erau  misterioase, pasionale și manipulatoare, una din ele mărturisind cu furie la plecarea din casă că este dansatoare de noapte. Datorită gemenelor Marc devenise bețiv, se degradase, deși fusese un bărbat respectabil, după cum mărturisește la un moment dat…

Când iese la plimbare, Sofina îl întâlnește de fiecare dată “întâmplător” pe André, și ciudat, are senzația că e urmarită de acesta, însă îi face plăcere felul său deschis de abordare, acesta fiind agentul de la Imobiliaria Tintin, unde intrase prima dată să caute o locuință de închiriat în Paris. Jovial, atent, bourgeois-bohème, cunoaște Parisul și Cartierul Latin ca-n palmă. Sofina are oroare de raci, refuză să mănânce homari, pentru că-i aminteau de vrăji și magia neagră practicată în neamul ei, și de povestea tristă și tragică a lui Antonel și Milica. Și ”pentru că trăiesc în mâl”, spune ca o scuză pe înțelesul unui străin …“Ritualul serii, să urc în firidă, să cercetez un timp strada, gesturile și atitudinea trecătorilor, să cobor pentru a verifica orarul de a doua zi, să recitesc cursul predat, să scotocesc mai departe în însemnările doamnei Amélie”. Aceasta lăsase în mansardă o grămadă de obiecte, hârtii și note din trecutul ei și al familiei, iar Sofina le rasfoiește cu scrupulozitate, le clasifică sau se debarasează de ele. Casa este de-un bun gust rafinat, ușor desuet, având două intrări, însă regula pentru locatari e să folosească doar intrarea principală, cu scări de marmură. Nepotul gazdei o invită să alerge împreună într-o dimineață, și tânăra acceptă bucuroasă, punându-și treningul gri și tenișii turcoaz cu șireturi roz, unica ei ținută sport. Dar ce contează, tinerețea fetei e o scuză pentru orice faux pas stilistic! Marc e prezentabil, trăiește acomodat, nu se știe bine cu ce se ocupă în prezent, aparte prezența sa în momente cheie din viața acestor femei reunite de destin sub același acoperiș elegant. Studiase medicina dar nu profesase, însă era îndrăgostit «de pietre» și era recunoscut în domeniul acesta în Germania, unde dispărea uneori fără explicatii. Într-o zi Sofina acceptă invitația lui Andre’ la un vernisaj ce are loc la Galería Laurent Strouk, un loc de referință pentru New Pop Art, ce reunește artiști recunoscuți din toata lumea… Aici are loc prima «confruntare” dintre cei doi bărbați ce o curtează și la un moment dat Sofina își zice: oare într-o zi voi plânge cu lacrimi de sânge ziua în care…» referindu-se la Marc. Acesta «nu era un îndărătnic, ci un constant în căutările lui…” Putea să-i fie tată cu ușurință, dar această idee nu transpare deloc în preocupările cuiva; el avea un trecut relativ bogat, fusese căsătorit cu o nemtoaică-moștenitoare bogată, iubise o moldoveancă din Chișinău / “mercantilă”, o franțuzoaica mamă a trei copii, «din lumi diferite, incompatibile »,  plus că … “nu aș fi vrut să cresc copiii altuia!». Urmase pasiunea pentru gemenele arăboaice ce se tem de apariția Sofinei în casă. Episodul gemenele-o legătură bolnăvicioasă, un menaj à trois, toxic. O criză de gelozie “nefondată ”se iscă la un moment dat, și Sofina trebuie să înfrunte situația creată, să nu dea curs intuiției gemenelor în ce-l privește pe Marc. Acestea dispar în condiții neelucidate, sunt bănuite de terorism în momentul regresării în Tunisia, unde o abandonează imediat pe madame Amélie odată ajunse acolo. Amélie dorise mult să mai călătorească, mergând cu acestea în Tunisia, țara lor de origine, pentru a simți deșertul Saharei. Acolo se petrecuseră lucruri ce nu-s explicate vreodată Sofinei. Sfârșitul gazdei se precipită, aceasta fiind bolnavă. Lasă testamentul și ultimele dorințe în seama Sofinei, pe care o îndrăgise și care-i câștigase încrederea, poate și pentru faptul că mama acesteia, Augustina, fusese cândva salvată și adusă la viață de către doctorița psihiatră Amelia Petrescu…

“Ochii tăi, Sofina, sunt frumoși și tainici, sunt zestrea ta!”, îi spunea străbunicul și-i săruta mânuțele, cândva. «Te-am născut cum te-am gândit eu, timp de cinci ani, perfectă!» își amintea și cuvintele mamei, căci fusese un copil îndelung dorit și așteptat de părinții săi aflați la a doua căsătorie, luați din dragoste. Au trecut însă timpurile când fetele din neamul ei se căsătoreau la 13 ani și părinții restituiau cuscrilor o mare sumă de bani dacă fata lor fugea de la soț sau era repudiată din diverse motive. Nu puteai rupe contractul dintre părți, fără urmări. Așa se întâmplase cu mama ei după ce trăise un adevărat calvar timp de o lună cu bărbatul convenit de părinți, Sorinel, care la 17 ani avea deja experiență de bărbat, în timp ce Augustina s-a simțit doar violată brutal. Fusese repudiată și aruncată ca pe-un sac în șanț, după ce ajunsese numai os și piele, de nerecunsocut. Scăpase de judecata țigănească, o înțelesese /absolvise bulibașa, cel îndrăgostit în secret de-o româncă ce-l servea. Doctorița psihiatră din spitalul unde fusese internată, cu răbdare și aplecare, a vindecat-o, redându-i încrederea în viață …

Gemenele Amina și Minelle, teroriste?! Capitolul surorilor rămâne unul enigmatc.

Marc știa totul despe ea, din povestirile ei, ea în schimb nu-i punea întrebări, descoperea doar. Chipul lui avea pielea întinsă și doar câteva riduri de expresie, încadrat de plete cu părul fin șaten, cu câteva șuvițe rebele ce-i cad pe frunte; concentrat și serios. “Era supraviețuitorul unui dezastru general în care eu mă simțeam parte integrantă, nu aveam niciun motiv să-i pun onestitatea la îndoială”. Știa să-i vorbească frumos, devenise cel mai important, așa cum era pentru strămoșii ei, jagul. Flăcările joacă deasupra comorilor…André o plimbase prin cartierul Marais, spunându-i că acolo trăiseră strămoșii, bunicii și părinții domnului Giraud. «Au avut multe afaceri, și o avere uriașă în timpul lui Napoleon». Sofinei îi trecuseră prin minte vorbele bunicii : «Vezi cum și cu cine vorbești!” Și cele ale străbunicului Mihai. «Ordinea din jur e ordinea din cap”. “Orice treabă bine făcută devine meșteșug”. “Focul deține secretul, el ține minte tot, ca și oamenii, are ținere de minte!” Acesta spunea mereu vorbe înțelepte, precum cele legate de locuință. “Sub cap, pernă bună cu puf de gâscă, sub șale, pat din lemn-lemn și saltea groasă; în față o fereastră cu perdea de care să-ți lipești ochii sau pe care să o tragi când vrei să vezi răsăritul, un perete pe care să bați un cui pentru oglindă, iar deasupra capului acoperiș zdravăn. Fără aste lucruri nu te poți odihni. Ba, în lipsa lor îți pierzi și somnul și te apucă toate fricile din lume!” Mihai cioplise pentru cei mici sanie cu tălpici rezistenți din stejar, să țină câteva generații, și vopsise scândura «ca ochii tăi, zâna mea cu ochii ca liliacu mov!». Era un om pe chipul căruia răsărise un curcubeu la moarte, își amintește Sofina. De atunci străbunicul meu a văzut cu două perechi de flăcări din două perechi de ochi, culoarea neștiutului. 

Finalul romanului explică zonele tulburi de la începutul poveștii, ca o răsturnare de situație ce anunță un viitor incert și multă neliniște pentru eroina ce se hotărăște să devină franțuzoaică din iubire/de bunăvoie, în detrimentul țigăncii. Nu-i necesar să te naști în Franța pentru a deveni franțuzoaică, iar să ai atitudinea Made en Paris este mai degrabă o stare de spirit. Secretul unui stil bun, reușit, e să te simți bine în ce ești îmbrăcat. Garderoba unei parizience e compusă abil din «petits prix», din haine cumpărate în voiaje și de câteva piese de lux. Sportul preferat al pariziencelor este să găsească haine tendence, haine de calitate, nu neapărat foarte scumpe, dar confortabile ca un jeans. L’ancien rămâne mereu la modă. Adesea bijuteriile romantice din secolul XVIII sunt transformate prin adăugirea câtorva pietre-n plus, pentru a le dărui altă tinerețe. Le must-have e tot ce nu vezi în altă parte! Parizianca are aroganța de-a gândi că nu este deloc demodată, ignoră moda, chiar dacă poartă mereu un detaliu ce demonstrează că stăpânește perfect tendințele ei. Ține de șarmul său. Are mereu un obiectiv, să se amuze cu moda, căci să cunoști limitele în modă, este o întreagă artă! «Trôp sexy tue le sexy». Nu poartă pietre prețioase scumpe, dar iubește un inel «Cabochon» sau Frivole, cu piatra ce pivotează, ori inele cu pietrele ca dropsurile colorate, brățări gipsy sau care se termină cu o piatră în formă de cap de șarpe. Pulovere din cașmir, tunici în pashmina, haine de lână, corsaje stil vintage; adoră noblețea materiei și “le coté gentlewomen farmeuse». Cașmir, cașmir, și iar cașmir! Într-o nebunie creativă, puloverele sunt hiper simple și bine croite, exact ce trebuie pentru baza unei garderobe, le pull V, une vrai valeur. Nu vă imaginați pariziencele petrecându-și timpul pe Av. Montagne! Chiar dacă Dior, Chanel, Louis Vuitton, Yves Saint Laurent, Hermès, Céline și toate casele vestite fac parte din patrimoniul modei, ele preferă shopingul în petits boutiques sympathiques, griffes en voque ou lieux mythiques. Nu țin cont de reguli și nu-s deloc neglijente cu propria persoană, simțindu-se bine și la o vârstă avansată. Sunt convinse că viața e plină de lucruri bune, surprinzătoare și pasionante, se cred  tinere la orice vârstă și doresc ca totul să continue, pentru că … nu au timp prea mult! Chiar dacă se îmbracă adesea în negru sau bleumarin și cămașă albă, vor pune când nu te aștepti o bluză fuchsia, surprinzând pe toată lumea. Nimeni nu se va gândi, nici comenta ceva referitor la vârstă. Nimic nu e mai “pire” pentru o franțuozică decât să iasă din casă “pomponnée”. Nu e deloc modern să arate machiată, cel mai bine e să pari naturală și proaspătă seara când ieși undeva, c’est plus gai. Nu se ruinează cu creme de frumusețe, nici la cabinetele de estetică, preferă să arate o dentiție frumoasă și un surâs ce face să uiți restul. Schimbă parfumul cam la fiecare zece ani, fără să abuzeze de el, fiind suficient să fie aplicat pe punctele calde ale corpului (gât, gleznă, genunchi, încheietura mâinii), fără să abuzeze și să provoace migrene altora. Păstrează un flacon de parfum în mașină sau în geantă, “de secours”. Pentru a rămâne frumoase cât mai mult timp, există câteva reguli cheie: să fii îngrijit, să miroși bine, să zâmbești, să fii dezinvolt și să nu te gândești la vârstă, să rămâi cool.  Să fii îndrăgostită de un bărbat, de un proiect sau de o casă, are efectul unui lifting.

La sfârșitul cărții  înțelegem de ce Marcian Coriolan era copleșit de melancolii, de tăceri, de ieșiri și disparițiii ciudate, pretextând uneori fosta viață…Era născut în România, tatăl fiind un renumit medic neurochirurg ce plecase pentru al doilea doctorat în Franța, cu acordul lui Ceaușescu, în 1979. Părinții săi rămăseră acolo, și după un început greu, reușiseră să își deschidă un cabinet particular de neuropsihiatrie, Stephan & Eugenie Coriolan. Marcian rămăsese în grija mătușii materne, Amalia. După cinci ani, părinții transfugi reușiseră să-l aducă în Franța pe copil, iar mătușa Amalia trăia în această casă somptuoasă din 2001. Ai săi muriseră într-un accident de mașină, scăpând doar Marc, nepotul iubit de Amelie ca pe propriul fiu nenăscut vreodată. Casa aparținuse domnului Giraud, evreul ce o închiriase familiei de medici români. Acesta era răposatul soț al doamnei Amalia Petrescu, devenită Amélie Giraud prin mariaj. Tabloul domnului Giraud trona la loc de cinste, și despre el văduva vorbește cu emoție, amintindu-și cât de frumos cânta acesta la pian….Amélie Giraud, cândva o frumusețe cu ochi vii și negri, avea un breton tipic franțuzesc, cu reflexe argintiii, mânca cu tacâmuri de argint și farfurii de Limogès, fiind de un gust impecabil în ochii Sofinei.

«Am ajuns la început. La André, cel care devenise stăpânul unei puteri misterioase de care nu fusesem conștientă. Sofina nu bănuise câtuși de puțin, și nici nu-i spusese cineva vreodată, că agentul imobilar André Tintin era fiul domnului Giraud dintr-o legătură amoroasă, că îi revenise la moartea acestuia jumătate din casa pe care o închiriau în prezent, că pierduse la jocurile de noroc și că va lăsa partea sa unui șarmant grec, omul de afaceri Alesis Nikopolidis. Urma să plece pe o insulă, lăsându-i a înțelege că o iubește și nu va renunța decât momentan la idea de-a fi cu ea. ”Eliberarea e și ea o experiență ce-și cere drepturile, are puterea izbăvirii”, mai spusese André. “Destinul, dacă îi dau răgaz, va găsi ceva bun și pentru mine. Când ești îndrăgostit, nu mai trăiești cu picioarele pe pământ, faci lucruri pe care nu le-ai fi crezut în stare»…

Când în lume se renunță treptat la drepturi și libertăți, rămâne libertatea spiritului, iar cartea va fi mereu amicul fidel, tăcut și disponibil. Focul e benefic uneori…Dacă vă place introspecția, dacă aveți exercițiul ei și răbdarea necesară, cartea Marilenei Tiugan vă va încânta. Nu este doar povestea unei țigănci moderne sau a neamului ei, nu este nici o carte de buzunar. Este prilejul de a reflecta mai bine la meandrele sufletului, la pânza imaginară de păianjen în care putem fi prinși indiferent de condiția și originea noastră, la orice vârstă. Personal, am descoperit profunzimea scriiturii abia după ce am reluat lectura romanului Jag. Povestea Sofinei poate ne va surprinde cu noi capitole în viitor, căci nu îmi pot imagina o viață liniară și lipsită de surprize și de jag pentru tânăra româncă ce abia își începe viața de “franțuzoaică cu sânge gipsy”.