JOCUL DE CĂRȚI

(Fragment din romanul PARFUMUL DE LAVANDĂ, Ed. Autogrf MJM, Craiova, 2014, autor Ion R. Popa)

            Deşi Manu s-a ridicat pentru a pleca odată cu ceilalţi, a fost rugat de Vasile Crângaşu să mai rămână şi discuţia a continuat între ei doi. A fost întrebat de către acesta despre învăţământul din Basarabia, starea şcolilor, atmosfera din cancelarii, cum privesc autorităţile prezenţa cadrelor din Regat, cum s-a simţit în acea diversitate de neamuri, ce are de gând în continuare, cât şi despre alte lucruri.

            Manu a răspuns sincer, constatând în sinea sa acelaşi interes din partea lui Crângaşu pentru situaţia de dincolo de Prut, ca şi în cazul lui Marcel Lepădat pentru starea de lucruri de dincoace. A evitat însă a vorbi despre drama sa, produsă de moartea tragică a Irinei.

            Apreciind că subiectele propuse de Crângaşu au fost epuizate, Manu s-a ridicat hotărât să plece.

            -Cred că am abuzat de ospitalitatea dumneavoastră, vă rog să-mi daţi voie să mă retrag! Poate că trebuie să vă odihniţi sau să vă puneţi ordine în gânduri, după tracasările cu banca.

            -Mi-a făcut plăcere discuţia şi nu m-ai reţinut de la alte treburi. Oricum, în satul nostru nu găseşti prea mulţi oameni cu care să faci un fructuos schimb de idei, l-a măgulit Crângaşu, şi l-a condus către poartă, unde i-a întins mâna, zicând: Te rog să mai pofteşti în vizită, cu Marcu sau singur! Eşti bine-venit oricând. După o pauză, a continuat: Aş îndrăzni să te rog ceva.

            -Ziceţi!

            -Când ai timp liber, treci pe la şcoală! Poate îmi dai o mână de ajutor în amenajarea unei expoziţii cu obiecte lucrate de elevi la orele de lucru manual şi în organizarea activităţii căminului cultural.

            -Desigur, cu toată plăcerea!

            -Dar numai dacă ai timp liber!

            -Îmi fac, oricum! Dar căminul are un local propriu?

            -Cel târziu din toamnă, va avea. Banca populară se va muta în localul pe care şi l-a construit şi va ceda căminului casa în care a funcţionat, angajându-se că va suporta cheltuielile pentru reparaţii, întreţinere, abonamente la organe de presă neangajate politic şi pentru radio. Acolo o să avem spaţiu pentru depozit de cărţi, biblioteca comunală, pentru cercuri culturale, iar pentru conferinţe şi expuneri vom folosi sălile de clasă ale şcolii.

            -Mă bucur mult şi voi contribui cu tot ce pot. Nu ştiam că viaţa acestui sat a început să pulseze în acest mod.

            -Am primit un sprijin important din partea primarului. El a intervenit pe lângă conducerea băncii ca să ne ofere tot ce spuneam, mai ales după închiderea prăvăliei cu preţuri mici deschisă de bancă.

            În urma discuţiei din faţa porţii, Manu a plecat deosebit de bucuros. Îi venea chiar să fluiere sau să cânte, dar „ce-ar zice lumea!”  Era totuşi marcat de o undă de tristeţe că nu are postul în această şcoală, pentru a-şi consacra forţele propriului sat.

            Căldura înăbuşitoare trecuse. Pe drumul prăfuit începuseră a-şi face apariţia cârduri de gâşte şi raţe ce se îndreptau spre fântâni ori spre firul văii; într-o curte, o femeie „bătea” cânepa, alta înşira pe un gard lâna tunsă de pe oi şi proaspăt spălată, un cocoş cânta pe un gard şi altul îi răspundea dintr-o grădină, o rudăriţă a ieşit dintr-o curte cu sacul în spinare şi a început să strige: „Ia fuse, ia furcă de tors, ia linguri, mândrooo!” După câţiva paşi schimba: „Ia postăvi, ia suluri şi iepe de război, ia brâgle, mândrooo!”

            În rest, linişte deplină. Cei mai mulţi săteni erau la cosit, lucrare întârziată de ploile din ultimul timp ca şi secerişul de altfel, unii, la ultima praşilă a porumbului când făceau şi copilitul, alţii începuseră să facă frunzare…

            Ajungând acasă, Manu s-a grăbit să întrebe de Iordache.

            -Nu veni. Îl aştept şi eu ca să-mi aducă apă. Juratele de raţe ce-o făcură nu ştiu, cre’că se scăldară, că văd piua goală, s-a plâns Ruxandra.

            -Lasă că-ţi aduc eu! şi Manu a şi luat găleţile şi s-a îndreptat spre fântână.

            La întoarcere, l-a întâlnit pe Lache Brumaru şi au stat de vorbă destul de mult. Acesta era curios cu privire la modul de viaţă de dincolo de Prut. A rămas mirat când a constatat ce impresie frumoasă îşi făcuse Manu. Până la urmă, învăţătorul i-a promis că o să-l cheme împreună cu Ghiţă Gurgui şi o să le povestească la amândoi pe-ndelete.

            Când a intrat în curte, l-a găsit pe Iordache cu braţele pe zăbrele răsucind o ţigară. După ce Manu a lăsat găleţile, i-a zis zâmbind:

            -Ce făcurăţi la Crângaşu, vă certarăţi, vă încăierarăţi?

            -Nu, dar de ce întrebi? s-a mirat Manu.

            -Auzii că se duseră unii, în frunte cu Victor Bârsănescu, peste Mitru şi i-ar fi pus în vedere să nu-l mai primească pe gineri-său în bătătură.

            -Pe Stoica Sălcianu?

            -Da, dacă aşa se numeşte ăla.

            Manu a zâmbit uşor şi a întrebat:

            -Cine mai era cu nea Victor?

            – Nu ştiu exact, dar cică veneticu’ ăsta se duse la Victor la poartă ca să-l ia la comunişti, iar după ce se certară şi ăla intră cu voi la Crângaşu, Victor se duse la prăvălia boierului, unde-i găsi pe alţii porniţi împotriva…  voiajorului ăsta. Când unul îl înjură „cu cine l-a adus aci”, altuia îi veni ideea ca să meargă toţi la Mitru. Aşa-mi spuse frate-meu Trache, că veniră de-l luară şi pe el de-acasă.

            -Ce să aibă cu omul? Primeşte pe cine vrea în curtea lui. Putea să nu-şi primească fiica cu soţul, când îi călcau pragul pentru prima dată ca soţi?

            -Dar în timpul ăsta ajunse şi veneticu’ împreună cu nevasta şi îl luară în tărbacă, de-ţi era milă de el.

            După un timp de gândire, Manu a zâmbit şi a încercat să explice:

            -Câtă dreptate avea Marcu! Asta înseamnă să ai experienţă şi să cunoşti mediul în care te afli!

            -Te referi la el ca jandarm sau ca fiu al lui Mitru?

            -La amândouă. Stoica ăsta se supără la un moment dat că nu era nimeni de acord cu el şi vru să plece. Marcu îl opri, spunându-i că poate mai discută cu cineva încercând să-şi impună punctul de vedere şi s-ar putea să ia bătaie.

            – Poate, dar aci, Mitru şi Marcu se dădură la o parte şi priviră cum îşi bătură ăia joc de el. Ba mai mult, Mitru îi aduse valiza la poartă, iar Tiei îi spuse: „Tu, fata mea, poţi să rămâi, da’ pe-ăsta să nu-l măi văd pe-aici! Iote, îmi pune satu-n cap! Cine crezi tu că mai trece pragul la mine în prăvălie?” Conţopistului i se urcă sângele la cap, o luă pe Tia de mână, prinse valiza şi o luă la sănătoasa în huiduielile oamenilor!

            Iordache şi Manu au început să râdă, Ruxandra îi privea nedumerită, dar bucuroasă, fiindcă de mult nu l-a văzut pe soţul ei râzând cu atâta poftă, încă şi împreună cu fiul său.

            Când Manu ieşea cu pledul şi cartea îndreptându-se spre grădină, au apărut „Orăşenii”. Veneau unul după altul, aducând frunze de floarea-soarelui, de dovleac, lucernă, iar Mitel se coţobănea cu ditamai dovleacul. Erau tăcuţi, probabil din cauza oboselii. Când l-au văzut pe Marcu însă, au uitat de oboseală, au aruncat ce aduseseră şi s-au dus la el.

            -Tu nu vrei să te joci cu noi? l-a interpelat Lola.

            -Ba da, dar ce joc?

            -Tabinet.

            -Voi ştiţi tabinet? Nu credeam că aici am de a face cu aşa cartofori! Cine v-a învăţat?

            -Mai ştiam noi ceva-ceva, dar am mai jucat  cu Victoria. Am întâlnit-o cu bunica ei la locul pe care îl au aici, lângă sat. Au cules un păr, apoi am jucat împreună şi am mâncat pere, dar din alea mici, nu ştiu cum le-a zis…

            -Oarzăne, probabil.

            -Da, tu de unde ştii?

            -Dar voi de unde aţi ştiut şi v-aţi dus la ea.

            -Ne-a spus Lenuţa, pe care o chemaseră ca să le ajute la cules.

            În timp ce au vorbit, au ajuns în grădină, la locul umbros, dar puterea Soarelui scăzuse mult, acesta coborând pe bolta albastră. Manu a întins pledul şi au încins un joc de cărţi în patru. „Măcar să joc cu ei, doar pentru… antrenament, dacă dincolo ne strică Stoica jocul!” şi-a zis el. Numai că Mitel se dovedea mereu neatent, Lola făcându-i adesea observaţie. Într-un astfel de moment, s-a trezit cu imaginea Victoriei în minte, atunci când rămăsese „stană de piatră”, cu cărţile în mână şi ochii la Stoica.

            Aşa a petrecut Manu o mare parte a verii. De câteva ori a fost la şcoală ajutându-l pe Crângaşu să pună ordine în matricole şi să pregătească un program artistic care urma să fie prezentat cu ocazia sfinţirii noului local al băncii, el asumându-şi sarcina să pună în scenă „Punguţa cu… mulţi bani”, al cărui text a fost adaptat după Creangă. În timp ce moşul a depus banii găsiţi de cocoş la bancă, baba a trimis găina ca să-i aducă mai mulţi. Tot căutând găina o pungă mai plină, a fost mâncată de vulpe şi baba a rămas săracă. Între timp, suma depusă de moş a crescut. Acesta a mai şi fost ajutat de bancă să cumpere pământ, boi, car, plug şi a devenit un fruntaş al satului.

            Crângaşu, fiicele şi soţia, de altfel întreaga asistenţă, s-au dovedit încântaţi de realizarea lui Manu, ca să nu ne mai referim la copiii satului.

            Apoi, împreună cu Crângaşu, Manu a elaborat un plan de activitate al căminului, în care mai erau incluşi învăţătorul din Crânguleţ, preotul, directorul băncii, primarul şi unii din fruntaşii satului, dornici de participare.

            Surprinzător, într-una din zile, pe când lucra în cancelaria şcolii, s-a trezit cu Victoria:

            -Bună ziua! a salutat, după ce a deschis uşa.

            -Bună ziua! a răspuns el surprins şi s-a ridicat de pe scaun. Ce e cu tine?

            -Îl caut pe tata. Îl aşteaptă acasă cineva de la Capu-Dealului.

            -S-a dus până la bancă, dar trebuie să se întoarcă. Mai ia loc! i-a oferit el un scaun.

            -Nu, mulţumesc! Mă duc după el, s-a îmbujorat Victoria şi a plecat.

            Când Manu a ajuns acasă, l-a găsit pe Savu. Venise ca să-i ia pe „Orăşeni”. Pentru asta, urma ca, a doua zi, să vină un prieten al său cu automobilul, ceea ce le-a produs o bucurie imensă.

            Seara, la masă şi după aceea, au discutat despre familii şi vremuri, criza ocupând un loc central, în final Savu interesându-se de unii oameni din sat, care îi călcaseră pragul adesea, atât lui, cât şi cumnatului său din Căldărărie. Printre aceştia Lache Brumaru, fraţii Prisăcaru, învăţătorul Crângaşu, oprindu-se la ultimul, pe care l-a lăudat ca fiind un om de ţinută morală deosebită.

            -Dar uite că are şi el necazurile lui, din câte mi s-a plâns ultima dată când a fost pe la mine.

            -Necazurile nu ocolesc pe nimeni în ziua de azi, a întărit Iordache, fără să fi ştiut despre ce e vorba.

            -Aşa este, doar i-au murit şi lui doi copii, dar bine că i-a lăsat Dumnezeu cele două mândreţe de fete, a oftat Ruxandra.

            -Sigur, şi amândouă la şcoli bune, a apreciat Manu.

            -Tocmai aci e necazul. Sunt ele la şcoli bune, dar una, cea mare, nu poate s-o ducă, i-auzi, din cauza muzicii, după schimbarea vocii nu mai poate cânta şi a nimerit un profesor pretenţios, de-i face zile fripte. Îl bate gândul să o retragă de la şcoală şi să o mărite. I-a şi venit un peţitor, un preot de la Stupăreni, care nu poate fi hirotonisit fiindcă nu are preoteasă.

            -Nu am auzit nimic până acum, a mărturisit Ruxandra, privindu-l pe Iordache întrebător, cu gândul că poate ar fi auzit el.

            -Înseamnă că de-aia mă întreba pe mine primarul din Stupăreni dacă ştiu o fată bună pentru un nepot de frate, care a terminat seminarul, dar nu primeşte post până când s-o însura.

            -Aia e, vezi! Dar ştii ce a zis nevastă-mea? Să nu pierdeţi fata asta, s-o ceară Manu de nevastă, a transmis Savu părerea soţiei.

            -Or fi ei oameni buni, dar fata e cam crudă pentru măritat. Tot prin şcoli pân-acum, ce ştie să facă într-o casă? Baremi, nu e măi lângă mine ca să o învăţ una-alta, dacă Manu cine ştie pe unde o primi post! a considerat Ruxandra, fără să fi observat privirea lui Iordache.

            -Aha, bine că te repezişi tu de pe vatra ta să-ţi dai părerea! Pe fiu-tău îl întrebaşi, că el o să trăiască cu ea. Tu închizi ochii mâine-poimâine, iar ei rămân de-şi amărăsc zilele unul altuia pe-aci.

            -Eu, până când nu mă stabilesc la o şcoală şi nu mă definitivez, nu mă voi căsători! De fată, nu am ce zice, pentru că nu o cunosc decât din vedre, a vrut să fie împăciuitor Manu.

            -Manule, tată, aşa cum ţi-am spus de mai multe ori, asta e treaba ta. Tu ţi-o alegi şi mie îmi spui dup-aia! De-o fi alegerea greşită, om îndrepta-o de s-o mai putea, dacă nu, cum ţi-ai aşternut, aşa o să dormi!

            -Nicio grijă! i-a liniştit Manu.

            -Nici eu, nici nevastă-mea nu zicem să vă repeziţi orbeşte, dar aveţi în vedere ideea asta, întoarceţi-o pe toate feţele, vedeţi şi ce zestre are! le-a recomandat Savu.

            -Asta contează mai puţin, omul e principalul, cu el te îndemni la bine, cu el împarţi necazul, a considerat Iordache.

            -Aşa este, dar, dacă, odată cu omul, adaugi ceva mai important la averea de-o ai, ajutorul său este şi mai preţios, şi-a susţinut ideea cârciumarul.

            -Nu zic ba! Dacă o avea norocul şi fata care i-o intra la suflet o avea şi ceva avere, cu atât mai bine pentru amândoi, a acceptat ideea Iordache.