John Ernst Steinbeck. (n. 27 februarie 1902, Salinas, California – d. 20 decembrie 1968 New York a fost scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962. El este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigat Premiul Pulitzer, Fructele mâniei (1939), romanele  La răsărit de Eden (1952) și Şoareci și oameni (1937). El a fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri; Steinbeck fiind recompensat cu Premiului Nobel pentru Literatură în 1962.

Motivația Juriului Nobel

„pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”

Evenimente care i-au influienţat viaţa şi opera:în perioada studenţiei Steinbeck a muncit ca lucrător pe la ferme,  culegător de fructe, ca zugrav, ca muncitor pe şantier – experienţă ce s-a reflectat în operele sale, cu precădere în Soareci şi Oameni. În 1942 a fost corespondent de război pentru New York Herald Tribune, a însoţit trupele de comando în timpul raidurilor şi a colaborat cu Biroul de Servicii Strategice (viitorul CIA). O parte dintre informaţiile strânse de Steinbeck în această perioadă au fost incluse in documentarul Once there was a ware (1968). În plus, aceste experienţe din timpul războiului l-au inspirat în scrierea romanului The moon is down (1942), care a fost ecranizat un an mai târziu.

Romanul a fost publicat pentru prima oară în luna februarie a anului 1937, fiind unul dintre cele mai cunoscute dar şi controversate romane ale lui John Steinbeck (alături de Fructele mâniei, cel mai bun roman al său, distins cu premiul Pulitzer). Of mice and men a reprezentat pentru Steinebck, încă de la început, un imens succes, aducându-i în scurt timp recunoaşterea  şi prestigiul înternaţional.

John Steinbeck a scris acest roman atât din perspectiva unui bun observator cât şi a unui fin analist social, dar şi din perspectiva omului care a recurs la munca pământului pentru a se putea întreţine şi a-şi “finanţa” visele – se pare ca Steinbeck nu a putut uita niciodată această perioadă a vieţii sale, de care a rămas iremediabil legat în amintire, precum şi de oamenii care trebuie să-i fi fost pe atunci companioni şi tovarăşi. Acest roman pare să fie un tribut sau un memento dedicat celor ce nu au izbutit sau nu au mai avut răgazul de a se întoarce la visele lor şi de a le îndeplini.

Romanul a fost scris şi publicat în perioada marii crize economice de la începutul secolului 20, cuprinzând decada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Aceasta a reprezentat cea mai mare cădere economică a secolului, extinzându-se ca o plagă de dimeniuni biblice asupra întregului mapamond. Ea a început in anul 1929, în SUA (în “marţea neagră“, o dată cu prăbuşirea bursei de pe Wall Street) şi s-a remis înspre finalul anilor ’30 – începutul anilor ’40. Anul 1937 – cel al apariţiei romanului, este şi anul marii recesiuni economice din Statele Unite, marcând unul dintre momentele culminante ale declinului economic. Efectele crizei au fost devastatoare pentru aproape toate tările, fie bogate, fie sărace, şi au avut un impact dezastruos din punct de vedere social – milioane de oameni ajunşi în pragul sărăciei, o rată uluitoare a şomajului, creşterea exploatării

Deşi realismul care caracterizează operele sale a fost una dintre trăsăturile distinctive, esenţiale care i-au asigurat recunoaşterea şi prestigiul, acesta i-a adus totodată şi o parte a criticilor, dealtfel inerente oricărei opere literare – şi anume, una dintre criticile cel mai ades aduse acestui roman imputau caracterul prea teluric al personajelor sale, aceste critici fiind motivate probabil de impresia unei lipse de elaborări, a unei schiţări simpliste, probabil aproape caricaturale a unor personaje rudimentare – personaje care definesc personalităţi cantonate în concret, în aici şi acum, lipsite de spiritualitate, prin interesele lor limitate şi prin limbajul direct, neşlefuit şi presărat pe alocuri cu elemente argotice (motiv pentru care romanul a fost, nu o dată, ţinta cenzurărilor). Să nu uităm că nu toate personajele sunt imaginate pentru a fi eroi, căpitani de vas, conducători de oşti sau cavaleri destoinici în slujba coroanei, tot aşa cum nu toti oamenii aspiră sau pot deveni preşedinţi de stat sau clerici. Şi, dincolo de asprimea, dar şi de fascinaţia unui pământ încă neîmblânzit, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care acest roman a fost scris, de simplitatea aproape dezarmantă a oamenilor care, dincolo de vorbă şi de port, ascund, ca şi noi, un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor …

Şoareci şi Oameni este prin excelenţă un roman de tip realist, o frescă de o fidelitate aproape fotografică a realităţii majorităţii populaţiei americane sărace din mediul rural, în perioada marii depresiuni economice din anii ‘30, când cei mai mulţi dintre cei care nu reuşiseră să agonisească suficient pentru a-şi duce traiul într-o gospodărie proprie, lucrau ca muncitori sezonieri pe la marile ferme din regiune. El nu este un roman al unei evoluţii, ci relatează un singur episod dramatic din viaţa a doi oameni, episod care va schimba pentru totdeauna traseul vieţii lor – traseu dealtfel uşor de anticipat de la acest eveniment încolo, motiv pentru care autorul nici nu mai consimte la relatarea evenimentelor ce succedă drama lor existenţială. Maniera în care este scris romanul pare a fi însuşi glasul pământului, fără metafore complicate, fără subtilităţi pretenţioase, fără asumpţii filosofice – doar descrieri ale pământului, ale relifeului, ale naturii statornice şi imperturbabile, neclintită, nezdruncinată şi neschimbată în faţa dramelor omului. Şoareci şi Oameni pare să fie intr-adevăr un roman despre oameni şi pentru oameni, inspirat din vieţile lor şi hrănit din suferinţele, dorinţele şi visele lor. Realismul atât de lucid al descrierilor şi al situaţiilor prezentate se datorează, probabil, în egală măsură atât talentului indubitabil al unui laureat al premiului Nobel, cât şi experienţei personale de a fi trăit printre oamenii pamântului.

Titlul romanului a fost inspirat dintr-un poem al lui Robert Burns (”To a mouse“) dar, evident, rezonează puternic cu mesajul romanului – şi aceasta nu doar prin afecţiunea manifestată de Lennie faţă de micii săi prieteni, ci şi prin comparaţia insinuată, dar niciodată numită, dintre efemeritatea şi, uneori, non-sensul destinului pe care, tot uneori, oamenii şi şoarecii ajung să-l împartă…

Protagoniştii romanului sunt George şi Lennie, doi muncitori sezonieri, care se perindă de la o fermă la alta, câştingându-şi traiul, în special, din munca pământului. Incursiunile în povestea de viaţă şi în trecutul celor doi sunt rare şi rezervate, dar putem afla că ei sunt prieteni din copilărie şi că Lennie (numit cu tentă ironică în roman – Small) în pofida fizicului său impunător şi a forţei fantastice pe care o posedă în mâini, este în mod evident dezavantajat intelectual, nedepăşind probabil nivelul de dezvoltare mentală a unui copil de 10 ani. Destinul celor doi se va schimba dramatic atunci când ajung la o fermă de lângă oraşul Soledad (“singurătate”), la sud-est de Salinas (în California). Ei speră că muncind împreună să strângă suma de bani de care au nevoie pentru a-şi întemeia propria lor fermă, această dorinţă arzătoare a celor doi fiind laitmotivul care se reia, aproape obsesiv, pe toată durata povestirii.

Cea care va declanşa lanţul de evenimente ce vor devia ireversibil cursul vieţii celor de la fermă, este nevasta lui Curley (fiul patronului fermei la care cei doi lucrează  culegători de fructe)– o femeie considerată frumoasă, dar frivolă şi ostentativă, care, pentru lipsa ei de delicateţe şi de subtilitate în flirturile pe care le întreţine cu aproape orice exponent al segementului masculin, nu reuşeşte a obţine respectul a aproape nici unuia dintre modeştii muncitori de la ferma socrului ei. Speculând probabil labilitatea evidentă a lui Lennie şi fiind iremediabil îndrăgostită de propria imagine, ea nu se poate abţine de la a flirta cu singurul bărbat din regiune care, datorita naivitaţii sale structurale, nu va şti şi nu va reuşi să-i respingă avansurile …

În centrul romanului, în paralel cu acţiunea şi contrastând puternic cu destinul adjudecat al oamenilor pământului, stau visele lui George şi Lennie – ca o breşă într-un continuum temporal imperturbabil, prin care se conturează imaginea aproape edenică a unei vieţi simple, dar împlinite, singurele nevoi ale celor doi fiind nevoia de pământ şi de apartenenţă, de “aşezare” a lui George şi nevoia de acceptare şi de afecţiune a lui Lennie. Cei doi speră ca muncind din greu, după un anume timp să reuşească să pună împreună bazele unei “familii”, ridicând o mică fermă, cu multe animale, în special animale mici cu blană moale şi fină, la care Lenie aproape că visează cu ochii deschişi. Prin urmare, de ceva timp cei doi pelegrinează împreună, mergând din loc în loc, oriunde este nevoie de muncitori, în speranţa de a strânge suficienţi bani încât să cumpere o bucată de pământ şi să întemeieze mica fermă împreună. La acest vis al lor aderă şi un muncitor negru de la fermă, rămas infirm în urma unui accicent de muncă, nici unul dintre ei imaginându-şi că visul lor se va spulbera într-o clipă, precum frunzele uscate împrăştiate de un vânt răzleţ.

Iată deci ilustrat, într-un roman de un realism dramatic, visul american – luminos şi radios, ca o dimineaţă de primăvară, şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de consistenţă şi iluzoriu. Evident că romanul aruncă o umbră de îndoială de-a dreptul prometeică asupra a ceea ce reprezenta în perioada respectivă visul american pentru majoritatea acestei naţii, devoalându-l ca fiind ceea ce este de fapt orice vis – o himeră. Iar problema cea mai gravă nu o constituie faptul că visul american rămâne până la urmă doar un vis, ci faptul că oamenii, învăţaţi să trăiască doar prin proiectarea, printr-o lupă fantastică a acestui vis, par a-şi pierde întregul sens al propriei existenţe, în momentul în care visul se destramă şi dispare în neant.