“I had a farm in Africa, at the foot of the Ngong Hills.” Astfel își începe Karen Blixen  cartea pe care avea să o publice sub pseudonimul Isak Dinesen și care, de la prima la ultima pagină, stă sub semnul acelui had (am avut). Pornește la drum cu optimism Din inima Africii,  e extrem de sinceră și fermecătoare, însă in final, iti sfâşie inima.

Baroneasa Karen Blixen a locuit la ferma ei din Kenya timp de 17 ani,  între 1914 și 1931. Iar acei 13 ani au fost,  probabil cei mai fericiți ani vieții ei.

Africa lui Karen e vie, populată de oameni diferiți și cu reguli nescrise pe care trebuie să le învețe din mers – însă tocmai deschiderea ei, faptul că ajunge să înțeleagă locul la fel de bine ca nativii, și pe nativi cu mult mai bine decât orice alt european, a făcut-o extrem de iubită.

Cartea ei – nu tocmai un roman, ci mai degrabă o colecție de povestiri – nu ne arată Africa sărăciei și a războaielor civile, pe care ne e atât de ușor să ne-o imaginăm azi, ci Africa nativilor pe care omul alb încă îi făcea curioși și care se îngrămădeau amuzați în fața unui ceas cu cuc, Africa zebrelor, leilor și antilopelor care îți treceau prin grădină noaptea, a șefilor de trib care se îmbrăcau în piei de maimuțe și a misionarilor catolici care se străduiau să îi educe pe nativi, dar sfârșeau prin a rămâne decenii întregi printre ei, lăsându-se la rândul lor educați. În fiecare dintre povestirile cărții, Africa e un personaj în sine, unul tare și bine creionat, în fața căruia trebuie să te înclini.

Blixen îți povestește cu căldură despre tot ceea ce a iubit și nu judecă prea dur pe cei care au rănit-o, și nici nu încearcă să dea vina pe cineva pentru faptul că a pierdut ferma unde spera că-și va petrece tot restul vieții. E în schimb nemiloasă cu greșelile omului alb față de pământul african. Le reproșează că nu i-au învățat pe nativi mai nimic – poate doar să ucidă ca niște europeni și să servească aristocrația colonială așa cum era obișnuită din Europa:

“The people who expect the Natives to jump joyfully from the stone age to the motor-cars, forget the toil and labour which our own fathers have had, to bring us all through history up to where we are.”

Înțelege necesitatea de a ucide un animal atunci când îți amenință viața sau alte animale din gospodăria ta, dar privește cu oroare la felul în care elefanții sunt uciși pentru fildeș sau cum animalele sunt aruncate în cuști murdare și transportate în Europa, pentru a servi drept entertainment, într-o lume străină în care nu vor mai avea parte de libertate niciodată:

“The Giraffes stir, and wake up in the caravan of the Menagerie, in their narrow box that smells of rotten straw and beer.

Good-bye, good-bye, I wish for you that you may die on the journey, both of you, so that not one of the little noble heads, that are now raised, surprised, over the edge of the case, against the blue sky of Mombasa, shall be left to turn from one side to the other, all alone, in Hamburg, where no one knows of Africa.”

Dincolo de componenta emoțională, însă, Blixen e un excelent povestitor și narează cu un aer de documentarist – dar unul care e cu adevărat pasionat de obiectul documentarului său, și descrie extrem de natural psihologia nativilor, cum se raportează la timp și la propria soartă, ca și felul în care omul alb poate să-i domine doar fizic, nu și spiritual.

În 1985, cartea a văzut o ecranizare. În rolul baronesei, Meryl Streep, inteligentă şi sclipitoare. Este remarcabil felul în care a reușit Sydney Pollack să pună cap la cap o colecție de povestiri, și să le transforme într-un film care păstrează deopotrivă spiritul cărții, și totuși ne spune mai multe decât ea.

Filmul lui Pollack adună, pe de-o parte, câteva dintre întâmplările din carte și, pe de altă parte, elemente din viața lui Blixen pe care ea, din pudoare și bun simț, nu a insistat, și ori doar le-a sugerat, ori a trecut cu desăvârșire peste ele. Unul dintre ele este chiar relația cu Denys Finch Hatton – un personaj extrem de prezent în carte, dar pomenit cu nonșalanța cu care vorbești de un prieten vechi sau de o rudă, fără vreun alt detaliu cu privire la relația lor.

Din cauza asta, filmul lui Pollack nu e tocmai o ecranizare a cărții, cât una a contextului care a dus la scrierea ei. Citiți romanul pentru iubirea lui Blixen față de Africa – și vedeți filmul pentru iubirea ei față de Finch-Hatton. Savurați-le pe amândouă dacă vreți să înțelegeți cu adevărat experiența lui/ei africană. Iar dacă aveți vreodată ocazia să ajungeți prin Kenya, trebuie să vizitați ferma de la poalele dealurilor Ngong, aproape de Nairobi, în districtul kenyan care acum îi poartă numele (Karen).

Din inima Africii, este o carte care te  fura și  încânta atât de mult, fără să aibă neapărat un fir narativ (poti citi sute de pagini de descrieri ale nopților africane sau ale savanei, pentru că Blixen te face să te simți acolo), dar care să te  și impresioneze în același timp. Karen scrie din perspectiva omului care a avut ceva neprețuit și l-a pierdut, scrie din altă zonă a vieții ei, și e conștientă că și-a trăit în Africa primele rânduri din necrolog. Iar nostalgia asta e dulce, dar și o durere surdă pe care o simți chiar și în cele mai fericite momente pe care le descrie.

Durerea ei nu e însă doar una a pierderii, ci și una a uitării:

“If I know a song of Africa, – I thought, – of the Giraffe, and the African new moon lying on her back, of the ploughs in the fields, and the sweaty faces of the coffee pickers, does Africa know a song of me?”

De o mãiestrie artisticã inegalabilã, povestea unei iubiri câstigate si apoi pierdute a primit premiul Oscar (1985) pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bunã imagine, Cea mai bunã coloanã sonorã, Cea mai bunã scenografie si Cel mai bun sunet.

Departe de Africa este una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste de pe marile ecrane, în care este prezentatã fascinanta viatã a lui Karen Blixen, o femeie cu o vointã extraordinarã care, împreunã cu sotul ei infidel (Klaus Maria Brandauer) administreazã o plantatie de cafea din Kenya anilor 1914. Spre marea ei surprizã, Karen îsi dã seama în curând cã s-a îndrãgostit de acest tinut, de oamenii sãi si de un misterios vânãtor (Robert Redford).