La țară*
*din volumul: Altceva de cunoscut
Calul scapără de negru ce e.
În stânga, lângă plasa de mere,
bunicul își reglează urechile, astfel încât căciula,
nou cumpărată, dar foarte largă, să nu-i cadă pe ochi.
Să spunem că poartă pe cap o tentativă de oaie?
De aceea nu prea aude: i-a încărcat
behăitul nervos, scuturat de blană, timpanele.
Orice deget se poate erija într-un dirijor, lovind
în repezeală, cârlionții, aceștia răsună. Vor fi un cor.
Și tata începe să cânte. Solist principal.
Pun frâu lunii.
Neostoita sete de mântuire…
De bună seamă, Blaga – apăsat – o știe,
La sat mai dăinuie un dram de veșnicie…
Prin vremi – cu arse ceruri răposate –
Poemele Luminii mai pâlpâie la sate…
Petre Cazangiu