Lângă fântână
Credeam că apa din adânc este surdă
şi are poarta închisă la strigătul de afară.
Însă, ca un om ecoul
umbla pe scara de muşchi a fântânii, să urce la mine.
Eu plecam mai departe,
la noi preocupări,
trăgând capacul peste gura fântânii
şi nu mai auzeam ciocnirea surdă în urmă.
Ecoul se lovea cu fruntea de tablă,
ameţit se va fi destrămat în recăderea în apă.
Apa se însingura tot mai mult,
cucii zburau mai solitari
de pe roata fântânii. Prin văzduh, nemulţumirea
că n-au mâini să pună ei lucrurile la punct,
lăsa unde.
Plutind pe portative mov
Glicina ( îndeobște, cei mai mulți o știți…)
Se-nlănțuie, romantic, în șerpi încolăciți,
Înalță-o melopee spre cerul fără nori,
Pe umeri, cu ghirlande prisosind de flori…
Petre Cazangiu
Chipul de pe fundul fantanii
si a secat
pe fund
pana la urma
omul fantanii.
au mai incercat
unii
sa-i gaseasca izvoarele…
in zadar…
avea nevoie
de altfel de strune –
de altfel de maini tinere
mai batrane –
ei sapau,
sapau,
si omul fantanii
ii privea
din chipul lui de nisip
si de cer de clestar…
mare rabdare avea omul secat al fantanii…
cati l-au sapat
pana jos
pana cand
inima lui i-a scos
gura
pentru intregul sat…
si acum
ce folos?
toti s-au adapat
din vinul
catararii
spre nevrednicie…
omul fantanii
astepta
ca o drojdie de viata
pe fundul ocheanului
sa invete
sa fie
ca el
din copii
alti barbati…
sa ii curete
chipul
de pe fundul nisipului
si privind in ce iese
ei sa bea
fermecati:
– al nostru
e chipul!
si de sus,
si de jos !
– noi, cei care
credeam
ca eram condamnati!
21 aprilie 2017