Lângă fântână. Poem, de Dan Ionescu

Lângă fântână

 

Credeam că apa din adânc este surdă

şi are poarta închisă la strigătul de afară.

Însă, ca un om ecoul

umbla pe scara de muşchi a fântânii, să urce la mine.

Eu plecam mai departe,

la noi preocupări,

trăgând capacul peste gura fântânii

şi nu mai auzeam ciocnirea surdă în urmă.

Ecoul se lovea cu fruntea de tablă,

ameţit se va fi destrămat în recăderea în apă.

Apa se însingura tot mai mult,

cucii zburau mai solitari

de pe roata fântânii. Prin văzduh, nemulţumirea

că n-au mâini să pună ei lucrurile la punct,

lăsa unde.

2 comentarii la „Lângă fântână. Poem, de Dan Ionescu

  1. Plutind pe portative mov

    Glicina ( îndeobște, cei mai mulți o știți…)
    Se-nlănțuie, romantic, în șerpi încolăciți,
    Înalță-o melopee spre cerul fără nori,
    Pe umeri, cu ghirlande prisosind de flori…

    Petre Cazangiu

  2. Chipul de pe fundul fantanii

    si a secat
    pe fund
    pana la urma
    omul fantanii.
    au mai incercat
    unii
    sa-i gaseasca izvoarele…
    in zadar…
    avea nevoie
    de altfel de strune –
    de altfel de maini tinere
    mai batrane –
    ei sapau,
    sapau,
    si omul fantanii
    ii privea
    din chipul lui de nisip
    si de cer de clestar…

    mare rabdare avea omul secat al fantanii…
    cati l-au sapat
    pana jos
    pana cand
    inima lui i-a scos
    gura
    pentru intregul sat…

    si acum
    ce folos?

    toti s-au adapat
    din vinul
    catararii
    spre nevrednicie…

    omul fantanii
    astepta
    ca o drojdie de viata
    pe fundul ocheanului

    sa invete
    sa fie
    ca el
    din copii
    alti barbati…

    sa ii curete
    chipul
    de pe fundul nisipului
    si privind in ce iese
    ei sa bea
    fermecati:

    – al nostru
    e chipul!

    si de sus,
    si de jos !

    – noi, cei care
    credeam
    ca eram condamnati!

    21 aprilie 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *