LANSARE DE CARTE – debut editorial

DEPARTE DE ŢARA CU DOR de  MILENA MUNTEANU

In ziua de 15 ianuarie 2015, românii aflaţi în toate colţurile lumii  au  sărbătorit 165 de ani de la   naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu şi în acelaşi timp, Ziua Culturii noastre naţionale. În Toronto, Consulatul Român, cum  obişnueşte să pună umărul la toate problemele şi manifesările românilor, a organizat şi a găzduit  acest eveniment cultural; a încredinţat desfăşurarea acestui act de cultură directorului publicaţiei Observatorul, domnului Dumitru Puiu Popescu.

Din bogatul program, sub lumina cuvântului genialului nostru poet, Mihai Eminescu, am despris anume, pentru a prezenta separat, lansarea unui debut editorial  „Departe de ţara cu dor”, apărut la Editura Napoca Nova, datorat scriitoarei Milena Munteanu.

 

Debutul  este numai editorial, căci preocuparea pentru scris pare să o fi însoţit dintotdeauna pe autoare. Milena Munteanu a publicat în diverse reviste, a fost premiată la diverse concursuri şi fost inclusă în  multiple antologii şi culegeri de texte. Ea are o rubrică permanentă în publicaţiile „Observatorul” şi „Candela de Montreal”.

Având mereu condeiul în mână, a făcut ca numeroasele sale scrieri să  nu mai încapă în sertare, ba chiar să dea pe răscoale. Cartea de faţă se pare că a sărit singură din sertar, luând calea editurii şi  datorită efervescenţei vieţii adunate în paginile ei.  Chiar titlul sugerează încărcătura afectivă.  Cartea nu e voluminoasă, dar e densă în conţinut. Autoarea reface imagini din câteva creionări, creând inefabila iluzie a eternităţii, asemenea unui abur prin care poţi zări veşnicia.

 

Prima parte cuprinde impresii de călătorie. Poetul Liviu Jianu, referindu-se la stilul scriitoarei, afirmă: „Există oameni care transmit prin cuvânt o simfonie a simţurilor, şi nu numai, a memoriei, istoriei, geografiei, artei, culturii, intuiţiei, a extrasimţurilor, a conştiinţei, a magmei care le aparţine, dar la care suntem şi noi toţi conectaţi, fie şi numai prin cuvântul comunicat”.

Sub pana autoarei, lumea largă devine „Omenirea Pitorească”, parafrazându-l pe Vlahuţă. Ceea ce spune Milena Munteanu  este fundamentat pe o gândire profundă, iar fiecare călătorie  este un act creativ, ceea ce îl îndreptăţeşte  pe  criticul literar Dr. Dan Ionescu să facă următoarea remarcă: „Informaţiile sunt copleşitoare şi deschid ochii asupra lumii oricărui cititor mofluz”.

Într-adevăr, comentariile făcute la descoperirea minunăţiilor întâlnite parcă dezvăluie povestea adâncită în negura vremurilor, căci fiecare realizare are un Manole al ei si o Ană a sa, ca jertfă a creaţiei. Oriunde s-ar găsi, autoarea raportează ceea ce întâlneşte în peregrinările sale la ceea ce dăinuie pe tărâmul nostru. Ea gândeste la valorile de acasă şi „în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi”.

 

Remarcabila scriitoare Cezarina Adamescu, apreciindu-i scrisul, subliniază: „Cine nu ştie să prefacă Departele în Aproape, nu va putea să prindă rădăcini nicăierea….Pentru Milena Munteanu nici timpul, nici spaţiul nu mai au  semnificaţia lor ancestrală. Ea le-a modelat astfel încât să-i aducă sub ochi mirajul întoarcerii. E ca şi când ar vorbi despre lumi paralele, care, printr-un mister încă nedesluşit, se unesc într-un punct inefabil”.

 

În partea a doua a cărţii, Milena Munteanu ne aduce înainte lumea mult mai apropiată sufletului său,  cea din care îşi trage originile, lumea Săliştei, a Mărginimii Sibiului.  Autoarea îşi aşterne rândurile asemenea nonagenarului săliştean, Nicolae Stan Petruţiu, ce a făcut o radiografie a sufletului românesc, vorbind despre memoria colectivă a obştei: „scriu cu reculegere, cu evlavie,  cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu-l cinstim, nu vom avea nici viitor”.

 

Criza de identitate naţională  manifestată în ţara noastră în ultimii ani a făcut ca patriotismul să fie evacuat din tabloul sentimentelor noastre, dar Milena Munteanu, în cartea sa, îi redă viaţa, dă naştere unor emoţii scăpate din dimensiunile obişnuite, emoţii despre care nici nu credeam că se poate trăi la o  asemenea intensitate.

Înţelegând că există ceva mult mai adânc decât noi înşine, ceva ce s-a clădit din timpuri ancestrale, autoarea mărturiseşte: „Am avut nevoie de rădăcini, de stabilitate şi repere, ca să pot vedea mai departe”.

 

Curăţenia şi frumuseţea vieţii săliştenilor o citeşti în carte cu ochiul şi sufletul curat, cu respiraţia adâncă. Frumuseţea portului ne aminteşte cuvintele remarcabilului sculptor  Nicăpetre, care spunea că şi-ar dori ca arta sa să aibă „Cuviinţa costumului din ţara Săliştei”.

 

Evocarea zilelor petrecute sub bolta viţei de vie, în curtea bunicii, formează pagini de o frumuseţe tulburătoare la care  puţini scriitori consacraţi au putut ajunge. Adunaţi în jurul bunicii în ziua de Sfânta Maria, nepoţii şi strănepoţii mâncau din bunătăţile pregătite de dânsa, intonau cu emoţie cântările ce dădeau farmec acelor vremuri, recitau versuri, şi-şi onorau moştenirea. „Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie? o naţie? o tradiţie? o istorie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă ce e mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formam în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii gâditoare. Participam cu mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi şi uite aşa învăţam sa fim noi înşine, parte a unui întreg  mult mai mare şi mult mai important decât oicare dintre noi”.  „Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să fie conform unui ritm ancestral. Tu doar intrai într-un rol ce-ţi era destinat dintotdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri  în ritmuri predefinite, transmise de  bunici şi părinţi”.

 

Cartea cucereşte prin vibraţia calităţii de martor dornic să pătrundă esenţa, miracolul vieţii, prin efortul de a prinde palpabilul şi chiar inefabilul, prin migala de bijutier cu care a dat întrupare gândului înaripat. E un imn în proză închinat omenirii. E un spectacol al minţii. Textul are forţă, e dinamic, efervescent. În timpul lecturii, lenea nu-şi găseşte cale să se strecoare printre cutele gândului.

 

Lectura este plăcută şi pentru scrisul său limpede, şlefuit, pentru stilul rafinat, subtil, cu sclipiri de gând şi de emoţii trăite.

 

Cartea „Departe de ţara cu dor”,  privită ca un întreg, se remarcă prin distincţie şi prestanţă intelectuală aparte.  Ea dă pulsaţie gândului frumos  şi naşte boaba de speranţă că nu ne vom  desprinde de  ceea ce are omenirea frumos. Nici că ne vom desprinde de frumuseţile şi valorile ţării noastre, de care suntem legaţi prin rădăcini ancestrale.

 

Elena Buica

Toronto