Iulian Popescu: „Mi-ati zis cândva că semăn cu Jules Verne. Iată că ați cam avut dreptate; mai jos e dovada. Aparatul gândit de mine este dat în romanul Să fim optimiști”.

Detalii: Holmes era un procuror numit aşa din liceu pentru că dezlega uşor orice enigmă. Fizicianul este un fost coleg de liceu, acum prin SUA. Cicero era tot coleg de clasă la liceu cu cei doi, acum avocat şi duşman deschis al lui Holmes, fiind şi bănuit că a făcut un furt de tablouri.

CAPITOLUL 15

Laptopul dublu* (din romanul Să fim optimiști, Ed. Sitech, 2011, pg. 221)

Foarte cătrănit de această anchetă, seara, acasă, Holmes primeşte un telefon: era Fizicianul, fostul său coleg de liceu, bun prieten. Nu mai ştia nimic de el de la bacalaureat. Aşa că au stabilit o întâlnire la Holmes acasă.

Şi s-au întâlnit. Fizicianul a venit cu un laptop cam masiv, ţinut de gât, l-a pus undeva într-un colţ şi s-au aşezat la taclale. Soţia lui Holmes, Automatista, i-a servit cu de toate: mâncare şi băutură. Holmes s-a bucurat, mai ales că se rupea un timp de necazul cu ancheta lui.

Iar Fizicianul a început să tot povestească.

– Tu ştii că după ce am început să studiez bine fizica, am ajuns la olimpiade naţionale, apoi la unele internaţionale şi… am continuat cu studiul. Ei bine, după bacalaureat am fost trimis, mă rog, tot ca liceist, la o Olimpiadă Internaţională de Fizică, organizată în Austria. La această olimpiadă l-am întâlnit chiar pe profesorul care scrisese cartea aceea de fizică la Universitatea din Berkeley, carte tradusă şi în româneşte, studiată de mine până la virgulă. Am avut ocazia să discut cu el, în engleză desigur, doar ştii că m-a pasionat şi engleza, şi i-am făcut unele observaţii asupra cărţii. I-am spus că trebuia să detalieze mai mult problema difuzării undelor sonore şi altele. Am avut o discuţie lungă, în care am fost foarte curajos, doar nu aveam nimic de pierdut. Mda, n-am avut de pierdut, însă am avut… de câştigat. Pe loc omul mi-a oferit o bursă de studiu la Facultatea de Fizică de la Berkeley. Bursa era pentru un an, iar dacă obţineam rezultate bune, o puteam obţine anual.

Şi iată-mă, mde, fugit din ţară, plecând spre Statele Unite. Am ajuns la Berkeley. Acesta e un oraş în California, dar de fapt e oraşul… universităţii. O universitate de stat cu peste 30000 de studenţi e… ceva! Zeci de laboratoare, biblioteci, un campus enorm, ce mai, un mediu ideal pentru studiu.

Acolo m-am ţinut de studiu şi am folosit la maximum facilităţile oferite de laboratoarele lor. Erau bine dotate, îţi procurau orice, aveam acces oricând.

Şi m-am ţinut de ideea mea, aia cu sunetele, despre care ţi-am vorbit ceva în liceu. Acum ideea se dezvoltase, se extinsese. Important pentru mine era faptul că ideea încă nu apăruse şi la alţii.

În fond, ideea era simplă: sunetele sunt vibraţii care se propagă în diferite medii. Numai în vid ele nu se propagă! Deci, dacă se discută ceva într-o cameră, sunetele se împrăştie în acea cameră, prin unde longitudinale. Dacă întâlnesc ferestre deschise, se propagă în aerul din dreptul ferestrelor. Dacă se lovesc de pereţi, se întorc în cameră, dar nu dispar, „aşteptând” deschiderea uşii sau a ferestrei! De fapt sunetele nu dispar – ca energie. Doar câteva mici procente se transformă în căldură, prin frecarea de straturile de aer prin care se propagă.

Sunetele astea sunt nişte oscilaţii (unde de vibraţii), periodice, gen sinusoida alăturată.

timp

Ca orice curbă „care se respectă”, şi sinusoida are o ecuaţie:

y=a sin( .t),

unde y este distanţa pe verticală a fiecărui punct al curbei, „a” este distanţa maximă pe verticală (amplitudinea), este frecvenţa unghiulară (numărul de oscilaţii în 2* secunde), iar t este timpul (notat pe axa orizontală).

Gata, deocamdată nu mai dau ecuaţii!… Iată însă o diagramă doar! Aici avem două sinusoide cu a / de 1/1 şi 2/1. Cu alte cuvinte, oscilaţiile astea sunt diferite de la caz la caz, de la om la om, de la un zgomot la altul.

timp

Sunt bine cunoscute jocurile acelea cu piese de domino. Sunt aşezate sute de piese în poziţii verticale, înşirate pe o masă sau într-o cameră, se dă un impuls primei piese şi unda se transmite la piesele următoare. Există şi anumite „intersecţii”, când unda se desparte în două părţi, fiecare doborând alte şiruri de piese. Cam aşa e şi cu undele sonore. Nu prea sunt… cinstite! O mai iau şi pe alături… Adică, se transmit de la moleculă la moleculă, dar se mai ramifică la moleculele vecine, astfel că aceste unde se mai… amortizează. Adică, împărţindu-se, oarecum „frăţeşte”, îşi împart energia iniţială, fiecare ramură devenind „mai săracă”. Deci sunetul iniţial se cam divizează.

Să revenim la aparatul meu. Cu alte cuvinte, tot ce s-a vorbit într-o cameră, între două deschideri ale uşii sau ferestrei, se află acolo, în acea cameră, ca unde acustice! Să zicem, aşa, mai plastic, sub forma unor… fire de păianjeni! Acum urma ca un aparat, la care lucram eu, să poată înregistra toate aceste „fire”.

După aceasta trebuia ca, pe baza unor softuri performante, să se poată „descâlci” aceste „fire”, să se separe undele cu aceeaşi amprentă (voce), să se amplifice şi… să fie ascultate! Dacă, de exemplu, un microfon minuscul „citeşte” fragmentul de sunet din diagrama aceasta:

timp

atunci softul (programul de calculator), stabileşte imediat, pe baza ecuaţiei, că acest fragment face parte din diagrama următoare:

timp

fiind ramura sinusoidei cuprinsă între t=12 şi 14 secunde, evident curbele apărând aici la scări diferite.

Frumoasă idee, dar tare greu de concretizat într-un aparat! Greu, greu, dar nu imposibil! Mai ales la Berkley! Asta voiam eu să fac!

Poate te întrebi unde ar fi util un asemenea aparat? Ehe! Unde n-ar fi! Păi, să ne gândim, de exemplu, la spioni sau la detectivi. Ei pot afla tot ce s-a discutat într-o anumită incintă!

Aici, Holmes devine mai atent!

Apoi să-i ajutăm şi pe naturalişti şi pe istorici! Undele acustice, ca firele de păianjeni, există în pătura atmosferei de mult de tot. Vidul din exteriorul atmosferei nu le lasă să fugă prin alte părţi! Sunt acolo cântecele păsărilor adunate timp de milioane de ani, există urletele dinozaurilor, zgomotele diferitelor războaie, ordinele lui Traian şi ale lui Decebal, ale lui Napoleon şi câte şi mai câte. Totul depinde de sensibilitatea receptoarelor şi de softurile care separă, izolează, anumite sunete, după amprentele lor. Este evident că pe fiecare direcţie şi la fiecare altitudine faţă de sol se întâlnesc „fire” diferite. Altitudinea este cu atât mai mare cu cât vechimea acelor sunete este mai mare. De aici urmează direcţionarea senzorilor receptori pe anumite direcţii şi căutarea la diferite înălţimi. Se poate face şi o hartă spaţială a distribuţiei „firelor de păianjeni”. Pentru aceasta trebuie însă experimentări cu aparatul, verificări cu sunete înregistrate anterior şi alte cercetări.

Hm! Văd că eşti cam sceptic! Păi, să ne-nţelegem! Eu aici am expus aşa, foarte simplist, o problemă foarte complicată. Dar în spatele ei se află… „pogoane” de ecuaţii, ca cele de mai jos. (Aici autorul roagă cititorul care nu e fizician, matematician sau inginer să sară până după ultima ecuaţie!).

(Aici autorul roagă pe cititorul matematician, fizician sau inginer, care sigur a înţeles cum devine cazul…, adică ecuaţiile sunt corecte, ele fiind extrase dintr-o carte de vibraţii [Băgnaru], însă… nu prea sunt legate de acel aparat, să lase lucrurile aşa, altfel se duce naibii romanul…).

– Buuuuuuuuuuuun! Şi iată că am reuşit să construiesc acest aparat! Poftim, priveşte-l! L-am legat de un laptop, din care am scos „măruntaiele”, astfel că totul pare un laptop cam vechi, fiind bloncos şi greu. Şi am început să umblu cu acest laptop dublu, de gât. Cei ce mă văd zâmbesc că ce laptop antedeluvian am, iar eu îi las în pace.

De fapt, în performanţele mele am fost ajutat de un documentar despre animale văzut într-o seară la televizor în SUA. Am reţinut că multe animale au auz foarte fin. Atunci m-am înscris la un curs de Bionică, prilej cu care am intrat şi în alt laborator. Aici am studiat cum au aceste animale urechile, astfel ca să sesizeze sunete îndepărtate. Mi-am propus să construiesc microfoane deosebit de sensibile, bazate pe principiile urechilor unor animale. E drept că apăruseră microfoane ultrasensibile, folosite mai ales în acţiuni de filare, de spionaj, unele erau şi pe piaţă, dar toate se bazau pe fizică şi electronică, nu pe soluţiile din lumea vie!

Ei bine, eu am reuşit să pornesc de la studiile privind lumea vie şi să folosesc electronică performantă, astfel că am făcut un microfon mai bun decât tot ce exista. L-am brevetat şi mi-a fost cumpărat imediat de către serviciile secrete.

Acum aveam bani, terminasem şi facultatea, aşa că mi-am deschis, acolo, o firmă de cercetare în domeniul microfoanelor.

Atunci mi-am adus aminte de… Canaris. Citisem eu o carte despre amiralul Wilhelm Canaris, fost şef la Abwehr, adică la serviciul militar de spionaj german, până în 1944, când a participat la un complot contra lui Hitler şi a fost executat. Ce mi-am amintit? Păi „afacerea” cu… punctul! În acea vreme se descoperise un procedeu optic, astfel că, cu ajutorul microscopului, o pagină întreagă a unui document era camuflată în punctul de pe „i”! O banală scrisoare, cuprindea multe documente în… punctele de pe „i”. De fapt şi eu ajunsesem cu studiul microfoanelor la… miniaturizare! Şi tocmai pe când mă frământam cu astea, aflu că apăruse o nouă ramură a tehnicii: nanotehnologia. De fapt aici se lucrează în domeniul nanometrilor, având:

1 nanometru = 0,000000001 metri.

Şi aşa am intrat în nanotehnologie şi am făcut microfoane din ce în ce mai mici, cam aşa:

OOOOOOOOOOOO.

Afacerea mergea strună, bani, cum ţi-am mai spus, aveam, aşa că m-am apucat mai serios de perfecţionarea aparatului meu. N-a fost uşor!

După un timp, reuşind să rezolv multe probleme de nanotehnologie, am lăsat laptopul dublu acasă şi mi-am adaptat un telefon mobil pentru înregistrări. De fapt doar aparent era telefon mobil, aşa, pentru derutarea neiniţiaţilor, dar aparatul avea în el microfoane miniaturale direcţionate peste tot!

Ei! Te-am plictisit destul?

– Nu numai că nu m-ai plictisit, dar cred că mi-ai dat o idee formidabilă!

– Lasă ideea acum. Să continui.

Acum o săptămână m-am dus până la Braşov, pe traseul Rucăr-Bran. Frumoase locuri. Am trecut de Câmpulung şi, undeva mai sus, pe un pisc, m-am oprit să admir zona. Am tras maşina afară din drum şi m-am lungit pe o pătură. Tot privind spre cer, mi-am zis:

– Oare ce sunete sunt păstrate în această zonă?

Voiam să prind ceva convorbiri ale lui Tudor Muşatescu de pe când era copil, prin anii 1903-1912 şi, poate, de-ale lui George Topârceanu, care a locuit un timp în comuna Şuici, din apropiere. Aşa că mi-am aşezat aparatul, l-am orientat astfel ca să prindă perioada 1900-1930. Nu aveam la mine decât „laptopul” de înregistrare, fără să pot face verificarea materialului cules. Am căutat şi am înregistrat ceva, apoi am plecat, că doar eram într-o pauză, şi mai aveam mult de mers.

Acasă am luat înregistrările şi le-am analizat în detaliu cu aparatele mele. Am fost tare dezamăgit că nu i-am prins nici pe Muşatescu, nici pe Topârceanu. Nu ştiu din ce cauză, dar reglasem greşit aparatul la înregistrare, astfel că am reconstituit o voce gravă, care citea în faţa cuiva o scrisoare pe care tocmai o scrisese.

Fizicianul a deschis laptopul şi apoi a continuat:

– Iată un fragment:

“I pac dau ştire domniei-tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pac să ştii domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domnia-ta pre Dunăre în sus.”

Am rămas cam nedumerit. Dar m-a frapat acest „I pac”, de fapt „I pak”, cum îl ştiam eu din liceu. Păi, ştii tu, noi, ca liceiştii, ne-am amuzat de aceste cuvinte ce se tot repetau într-un text la literatura română, astfel că le-am reţinut şi le foloseam în discuţiile noastre, „i pak” însemnând „iarăşi”. Am luat manualul din acea vreme şi m-am dumirit : era vorba despre Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, scrisă în anul 1521. Deci ajunsesem departe cu înregistrările! Iată că-l aveam înregistrat pe negustorul Neacşu, sau poate pe Johannes Benkner, judele Braşovului, care citea câtorva negustori, consilieri ai săi, o scrisoarea primită de la un omul lui din Câmpulung, care îl informa despre mişcările armatei turceşti pe Dunăre. Oricum, scrisoarea lui Neacşu este primul text cunoscut până acum în limba română! Mda! E ceva să-l auzi direct pe Neacşu sau pe judele Braşovului citind în limba română, în anul 1521!

*

Şi dacă tot am realizat afacerea cu recuperarea sunetelor, pe care o voi valorifica la întoarcerea în SUA, hai să-ţi mai spun ce idee mai am.

Poate ai auzit şi tu de teoria luminii şi de dualitatea undă-particulă. Ei bine, şi lumina e bazată pe unde, aşa, ca nişte valuri, dar şi pe particule (fotoni). Ehe, câţi cercetători s-au aplecat spre aceste teorii, începând cu Thomas Young prin 1800, continuând apoi cu Maxwell, Hertz, Newton, Planck, Einstein, Millikan, Heisenberg şi alţii.

Mai ştii şi tu câte ceva de la fizică despre reflexie, refracţie, unghi de incidenţă, oglinzi, imagini virtuale şi reale, punct focal, difracţie, interferenţă, polarizare.

Ei, acum să ajungem la lucruri mai concrete. Aparatul de fotografiat cu rolfilm, înregistrează imaginea pe care razele de lumină provenite de la zona de fotografiat o transpun pe film, unde stratul de pe film este impresionat („ars”) de aceste raze. Filmul este apoi developat pe baza unor soluţii, iar cu aparatul de mărit se transpune imaginea, tot sub influenţa unei lumini, pe hârtia fotografică, hârtie prelucrată chimic iniţial.

Aşadar, se obţine o fotografie a unui copac de exemplu, privind copacul printr-o lentilă şi deschizând o diafragmă astfel ca lumina pătrunsă prin diafragmă să impresioneze filmul. Bine, bine, dar şi fără aparatul fotografic imaginea tot există! Ea e văzută de toţi oamenii ce trec pe acolo, dar şi de păsări şi animale, prin ochii lor, adică tot prin sisteme optice.

Aparatele de fotografiat mai noi nu mai au filme. Ele se bazează pe foarte multe diode foarte mici, care transformă lumina în sarcini electrice, toate aceste diode devenind un senzor special, care are şi filtre de culori, mă rog, e ceva mai complicat. Sarcinile electrice sunt trecute apoi printr-un convertor analogic-digital, astfel că imaginea obţinută poate fi înmagazinată pe o memorie electronică.

Prin urmare, imaginea reală este reţinută pe film sau pe memoria electronică. Buuuuuuuuun! Întrebarea este: dar dacă nu deschidem aparatul foto, imaginile mai există? Răspunsul e simplu: da, ele există.

Acum să ajungem… în nori! Dacă eu privesc norii de la o fereastră şi-mi iau ca reper vârful unei case, voi observa că norii se află în mişcare, astfel că în câteva minute îşi schimbă formele. Eu, uneori, încerc să ghicesc în nori! Văd acolo fel de fel de forme care se transformă mereu în alte forme. Ei sunt împrăştiaţi de curenţii de aer din zona lor.

Dacă mă uit la nori de la altă fereastră văd alte forme. Deci imaginile sunt variabile cu punctul de observare.

Dacă lumina e şi undă, şi corpuscul, atunci undele acestea devin similare… undelor sonore! Prin urmare, şi ele se vor duce undeva în jurul pământului. Atunci se pune problema: oare nu s-ar putea recupera mai târziu?

– Aha! Deci l-ai putea auzi pe Napoleon dând ordine la Waterloo, dar l-ai şi vedea!

– Cam aşa!

– Mda, ar merge, însă cine a făcut fotografiile?

– Aici e aici! Eu mă gândesc că imaginile există chiar dacă eu n-am aparat foto, ceea ce înseamnă că dacă ele există, atunci se duc pe undeva, sub formă de unde.

– Frumoasă idee. Însă cam… utopică.

– E utopică acum, însă peste un număr de ani ar putea deveni realitate.

– Te pomeneşti că ai făcut şi aici un fel de aparat!

– Deocamdată nu. Însă… mă gândesc la el.

După alte păhărele, s-au despărţit. Holmes însă fusese tare mult impresionat de cercetările Fizicianului. Ba chiar şi-a făcut planuri privind utilizarea aparatului Fizicianului în ancheta lui.

Gata! L-a prins!

În ziua următoare, Holmes însoţit de Fizicianul, cu laptopul de gât, ajung la muzeu, intră în biroul Directoarei, pe care o roagă să-i lase singuri. Fizicianul porneşte aparatul şi începe înregistrările. Orientează la început microfoanele spre toate colţurile camerei, apoi spre fereastră, pe care o deschide. Acum se foloseşte de unghiurile lui Euler, orientând microfoanele pe direcţia ferestrei, baleind o zonă în plan vertical. Trece apoi la mici rotaţii în planul orizontal şi începe din nou înregistrarea, pe fiecare secţiune. După o jumătate de oră pleacă amândoi din birou şi, aşa, ca din întâmplare, se opresc, în curte, în dreptul aceleiaşi ferestre. Aparatul era pornit, iar Fizicianul se tot mişca ba într-o parte, ba în alta. Să mai precizăm că de la intrarea în muzeu, Fizicianul pornise „telefonul mobil” pe care-l avea în mână şi înregistrase discuţia cu directoarea, pentru a-i avea „amprenta vocii”.

După două zile, Cicero primeşte un telefon de la Fizicianul, mde, coleg de liceu. Fizicianul voia doar să-i facă o vizită, aşa de reîntâlnire. De fapt voia să-i ia, discret, amprenta vocii. S-au întâlnit chiar la biroul de avocat al lui Cicero, prilej pentru Fizicianul de a face, tot discret, diferite înregistrări.

Seara iar a venit Fizicianul la Holmes. A dat toate amănuntele pe care le aflase. Directoarea vorbise cu Cicero la telefon despre detaliile privind tabloul cu siguranţe, mai lămurise şi unele date privind lista tablourilor şi pereţii pe care se află, deci totul era foarte clar.

Holmes însă era tot nemulţumit. Încă nu se adoptase legea privind acceptarea ca probe a înregistrărilor audio-video, deşi se tot discuta despre ea. Cu alte cuvine, ştia adevărul, însă nu-l putea dovedi în instanţă. Parcă-l şi vedea pe Cicero râzând de mama focului la judecătorie. Păi ce, astea sunt dovezi? Simple făcături, domnule!

Tot frământându-se el cum să rezolve problema încâlcită, hopa!… se trezeşte! Iar visase!

Măi să fie! Se culcase cu gândul la folosirea aparatului Fizicianului în anchetă şi… visase totul…

De fapt, trezirea nu era întâmplătoare. Fusese trezit de telefonul care şi acum tot zbârnâia la el ca să răspundă.

Destul de zăpăcit, deschide telefonul. Îl suna… Fizicianul.

– Dragul meu, să ştii că mi-a plăcut aseară la voi. Cel mai mult mi-a plăcut că m-ai ascultat. Şi apreciez foarte mult că… m-ai şi crezut!

– Nu pricep. N-a fost real ce mi-ai spus?

– În mare măsură, da. Însă ceva, acolo, un mic amănunt… nu prea e aşa!

– Adică?

– Adică am realizat eu microfoanele alea minuscule, am tot încercat să fac aparatul acela, dar… până acum n-a funcţionat. Mai va!

– Măi să fie! Şi eu tocmai ce am visat că m-ai ajutat cu aparatul în acel dosar foarte încâlcit.

– Mersi pentru încurajare. Uite, o să adaug pe lista beneficiarilor şi procurorii.

– Şi cu Scrisoarea lui Neacşu?

– Ei, acolo, o improvizaţie, pe baza amintirilor din liceu… Au mai sporovăit ei, apoi şi-au luat „la revedere”. Fizicianul urma să se întoarcă în SUA. Poate la anul să aducă aparatul funcţional… Poate şi pe cel cu pozele… Poate!

Să fim optimişti!