“ Dacă vrei pace nu trebuie să vorbeşti cu prietenii tăi, ci cu duşmanii tăi. “  – Moshe Dayan

 
Primele însemnări despre Cămaşa lui Christos sunt cuprinse în Noul Testament şi au fost scrise de cei patru evanghelisti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Cea mai completă şi mai convingătoare descriere îi aparţine lui Ioan (XIX, 23-24), care menţionează că la piciorul Crucii, după ce şi-au împărţit celelalte veşminte, soldaţii romani au tras la sorţi, pentru a nu tăia în bucăţi „cămaşa cea fără cusătură”.

La începutul secolului IV, în anul 326, Sfânta Elena, mama împăratului Constantin al Bizanţului, a plecat în Palestina, în căutarea unor mărturii ale vieţii şi patimilor Mântuitorului. Ea a găsit Sfânta Cruce şi Cămaşa lui Christos – dovezi magice ale existenţei lumeşti a lui lsus.

Astăzi, Camasa lui Christos este păstrată în relicvariul Mănăstirii din Argenteuil (Franţa) – loc de sfânt pelerinaj şi semn de netăgăduit că Mântuitorul se află printre noi.

Lloyd C. Douglas păstrează şi amplifică în „Cămaşa lui Isus” majoritatea simbolurilor nou-testamentare. Da, putem considera fără exagerare, că avem de-a face cu cea mai importantă operă literară cu subiect creştin de la „Quo vadis” încoace. Miza e simplă:  ce s-a ales de cămaşa lui Isus? Răspunsul imaginar este extrem de complex şi cât se poate de verosimil, pentru că asemeni Graalului şi crucii, cămaşa este un simbol al moştenirii, o dovadă a deja peste două mii de ani de tradiţie creştină.

În perioada de început a creştinismului, în acele vremuri pe care le pomeneşte Llyod Douglas, puţini erau aceia care ştiua de învierea lui Isus. Aceea era adevărata credinţă: în Cuvântul Domnului mai mult decât în Puterea Sa. Puteai fi creştin chiar şi fără să-l cunoşti pe Isus, asemeni vameşului Zaccai: pur şi simplu din necesitatea, din setea de Adevăr şi de Dreptate.

Azi ne aflăm undeva în sânul unei tradiţii obişnuite să ne promită raiul după moarte. Şi în definitiv, dacă nu ar exista viaţă după moarte, oare Cuvântul lui Isus şi-ar pierde din profunzime sau din înţelepciune?

„Dacă acesta este adevărul – ca un bărbat să aibă undeva o împărăţie, unul care a înviat din morţi, bagă de seamă, eu ştiu că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar dacă ar fi să se întâmple, atunci prefer ca cel care o are să fie acest Iisus decât s-o aibă Quintus sau bătrânul Iulian sau Pilat, sau chiar năucul de Gaius, guşterul bătrânei Iulia.”

„Împăraţii au distrus şi au jefuit lumea. Ei au orbit oameni care au avut vedere, au făcut infirmi în oameni sănătoşi şi i-au distrus. […] Lumea ar rămâne mirată dacă ar constata că are un guvern care să se intereseze de orbi, de bolnavi şi de infirmi”(388)

În fond şi la urma urmei, cum poate fi altfel decât de origine divină cel care vine primul pe acest pământ şi ne spune să nu mai răsplătim răul cu rău? Sigur, acuma ni se pare un nimic, dar la drept vorbind nici un om nu s-ar putea naşte de la sine cu o asemenea filosofie de viaţă. Până la Isus filosofii şi-au bătut capul cu firea animalică a omului, atât de greu educabilă. Lăsat singur, fără societate, omul evoluează la fel ca orice altă bestie. Lăsată singură, fără un Cuvânt Divin, orice societate se organizează ierarhic asemeni unei haite. Cam cum era lumea înainte de Isus.

La scurtă vreme după răstignire lucrurile nu erau la fel de bătătorite ca acum…

Marcellus se aseamănă tâlharului de pe cruce care îşi recunoaşte vina: devine un prim creştin.  Trimis fiind în fortul Minoa ca pedepasă pentru trufia de a-l înfrunta pe moştenitorul împăratului Tiberiu, Marcellus Gallus asistă la răstignirea lui Isus, şi câştigă la zaruri umila cămaşă a celui despre care se credea a fi Mesia. O îmbracă la banchet, pentru a satisface nevoile de benchetuire ale fraţilor de arme, apoi toate lucrurile se schimbă: e chemat înapoi la Roma, dar mustrările de conştiinţă nu-i dau pace. Demetrius, sclavul său,   refuză de două ori ocazia de a deveni liber: prima oară refuză să fugă, iar a doua oară îşi refuză un drept cuvenit. Vechile rânduieli încep să se destrame… căci actele de eliberare a sclavilor nu pot atesta un fapt deja propovăduit de Isus: orice om este liber de la natură.

Cămaşa are şi ea o poveste: se pare că a fost ţesută de o anume femeie pe nume Tamar, despre care se credea că e vrăjitoare, şi care, muncind în ziua de Sabat pentru a se întreţine a fost pedepsită de popor fiindu-i stricat războiul de ţesut. Isus i-a reparat războiul cu uşurinţă, fiind tâmplar de meserie, iar aceasta i-a ţesut veştmântul atât de preţios. O dovadă în plus a faptului că Dumnezeu judecă de multe ori mai puţin aspru decât oamenii…

Observăm răsăritul creştinilor, nu al creştinismului. Aşa cum susţine şi Hegel, creştinismul nu are istorie, el a fost mereu acelaşi, doar oamenii i-au înţeles filosofia diferit.  Marcellus este păgânul intrat în contact cu forme de bunătate pură. Creştinii pe care îi întâlneşte îl ajută şi lasă la apreciera lui să aducă o răsplată, de aceea e nevoit să judece atent.. Creştinismul spune lucruri pentru oamenii care au un minim de aplecare spre a-l înţelege: dacă vreodată ţi s-a făcut un serviciu pe gratis şi te-ai simţit profund îndatorat pentru asta, înseamnă că eşti pregătit să asculţi şi restul predicii creştine, dar dacă ai fost mereu ignorant la braţele care ţi-au susţinut ascensiunea, înseamnă că eşti un nemernic fericit.

Veţi întâlni în această carte rescrise aproape toate noţiunile  creştine de bază. Tradiţia bisericii este esenţializată într-o singură frază: „S-ar putea, Ben Iosif, ca Iisus să nu vină niciodată după mine […] şi tot aşa s-ar putea să nu vină după tine… dar după Ştefan a venit” (321) – nu putem cere minuni zilnice şi individualizate, dar putem crede în minunile întâmplate altora.

„Credinţa aceasta nu se aseamănă cu actul de proprietate al unei case în care am putea trăi cu deplin drept de stăpânire. Seamănă mai mult cu o serie de scule cu care un bărbat poate să-şi clădească o casă. Sculele acestea valorează exact atât cât eşti în stare să faci cu ajutorul lor. Dacă le laşi din mână, nu mai au nici o valoare, până în momentul când le vei întrebuinţa din nou”.  – nu cereţi creştinismului să vă rezolve problemele, pentru că nu este acesta scopul lui.

Isus a fost cel mai mare răzvrătit al lumii: când oamenii se omorau între ei, el a venit să propovăduiască pacea. A intrat apoi în templul păcii israeliene şi i-a biciuit pe negustori, propovăduind sabia. Şi, mai rău decât atât pentru sistemele economice şi politice ale tuturor epocilor, şi-a învăţat supuşii să nu se lege de lucrurile lumeşti, să nu fie şantajabili.

Caligula în latină este diminutivul de la cizmă. „Un cizmar” pune capăt acestei frumoase poveşti a primului roman creştinat. Cizmuliţă, („caligula” în latină) va fi primul împărat persecutor creştin, ucigaşul tinerilor noştri protagonişti, Marcellus şi Diana.

Revenind însă la problema iniţială: de ce a fost nevoie ca Isus se se întoarcă din morţi? Sigur, oameni cinstiţi au fost şi înaintea Lui, dar de ce este nevoie să credem că a înviat din morţi şi că are o împărăţie  în ceruri? Desigur, este vorba despre moarte, şi despre cel mai mare curaj pe care ni-l inoculează religia creştină: să nu ne fie teamă de moarte.

“Fericiţi cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Fericiţi cei ce plâng, când ei vor fi mângâiaţi! Fericiţi cei blânzi căci ei vor moşteni pământul! Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Fericiţi cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Fericiţi cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împăraţia cerurilor. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mai mare în ceruri”.(404)