Psalmică reverberare

(Luminița Niculescu, Psalmii îngerilor de seară, Ed. HESTIA, Timișoara, 2012)

Daniela Gîfu

Nu mulți se încumetă să zugrăvească psalmi. Fie nu sunt inițiați îndeajuns, fie versificarea nu se ridică la profunzimea textelor biblice, așa cum întâlnim la inițiatorul psalmului în literatura română, Mitropolitul Dosoftei (Bine este a tot omul / Să să dea-n viaţă cu Domnul / Şi să-i cânte svântul nume / Ce este nalt preste lume[1]). Altfel spus, în textul psalmic, strategiile la care apelează autorul pentru a intra în contact cu dumnezeirea sunt încadrabile în două planuri: religios (psalmistul ca om religios) și estetic (psalmistul-estet). Ele desăvârșesc actul creației.  

Volumul Psalmii îngerilor de seară primește binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului încă din Prefață. În fapt e o invitație la rugăciune, fiindcă versurile Luminiței Niculescu sunt ca “niște poezii însuflețite de credință și dragoste de Dumnezeu” (p. 6). În fapt, autoarea recidivează. Primul ei volum de versuri, Prețul sufletului, a fost publicat în 2008, ceea ce anunță o permanentă căutare a înțelesului ființialității noastre: visul meu, viața mea,/ caută-l pe Domnul/ în Horebul din gând,/ în duh, în oameni, în cuvânt,/ în pâinea din cer, de pe pământ,/ în cadela aprinsă-n tindă… (p. 42). Esențializând, Gabriel Liiceanu afirmă: “dacă moartea este măsura finită a propriei noastre vieți, atunci ea este totodată imboldul de a face ceva onorabil cu viața noastră”[2].

Cine o cunoaște pe Luminița Niculescu înseamnă că poate descrie discreția și surâsul îngăduitor. Aflată într-o permanentă preumblare meditativă, prin multe lăcașuri sfinte din România, nu încetează nici o clipă să-I cânte dorul: I-am scris pentru zilele pline și pentru cele deșarte. Am intrat în catedrala cuvintelor și am făcut exerciții de închinare. Psalmi ai treptelor. Psalmi spre înțelepciune. Spre aducere aminte (p. 7). De altfel, psalmii dedicați slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române (v. Pr. Arsenie Boca, Pr. Sofian Boghiu, Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Pr. Marius Florescu, Pr. Constantin Jinga) întăresc spusele de mai sus cu privire la valurile pe care plutește omul pe parcursul existenței sale, de la o margine la alta a cerului/ și pe mare departe, se știe,/ cine caută lumini neapropiate,/ pecetluite cu duh înalt/ în dorul de Împărăție,/ Te va afla pe Tine, totul în toate!” (p. 51).

 Cartea, așa cum ne așteptam de la Luminița Niculescu, își justifică pe deplin prezența în bibliotecile și inimile noastre, înscriindu-se în canoanele psalmilor tradiţionali. Preocupată de fluența textului liric, autoarea optează pentru introducerea în fiecare psalm (75 de toate) a unui număr de șase verseturi preluate din Psalmii lui David. Așezarea acestora nu mai surprinde cititorul avizat. Coborârea unei scări în trei trepte. Ca o lecție de smerenie, regăsită în concepția creștină ca “scară cerească” sau “scarăduhovnicească”[3]. Maica Domnului este închipuită drept scara pe care Iisus Hristos a coborât la noi și prin care noi putem urca la cer. Prima strofă este introdusă de trei verseturi, a doua de două și ultima de unul singur. Psalmii curg pe împletitura stihului original, poetizând astfel mesajul prezentului volum.

De altfel, semnificația scării este foarte prezentă în concepția creștină. De la scara spre cer, simbolizându-l pe Iisus Hristos însuși, sau Biblia ca scară, unde cele două Testamente sunt închipuite ca cele două laturi ale scării lui Iacov, îngerii din viziune fiind credincioșii care urcă treptele. Aceștia din urmă sunt și îngerii de seară din cartea de față, care cunosc treptat beneficitatea virtuțiilor.

Mulţi scriitori români au ales să scrie psalmi, din dorința de a-și desăvârși vocația. Să ne gândim la poetul Ion Heliade Rădulescu, primul care şi-a intitulat o poezie Psalm în volumul de versuri În aşteptarea lui 1848 (din 1847). Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul./ Ca lemnele în foc oasele-mi secară,/ Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,/ Aridă inima îmi e ca piatra. La Luminița Niculescu, vremea mândriei se pierde în timpul trecerii omului, fiindcă timpul nu mai are răbdare,/ nici noile limanuri, nici vechile căi…// să nu se mai mândrească omul pe pământ…/ în zilele urzite-n genuni. (p. 14)

Exersarea virtualităţilor poetice în spirit moralizator, îmbrăcând hainele rugăciunii este o aprinsă dorință, pe care Eugen Negrici o vede împlinindu-se „fie imitând conduita unui model, fie urmând un model de gândire, fie evitând modelele negative”[4].

            Remarcabile influențe psalmice întâlnim în creația poeților religioși precum: Nichifor Crainic, Ion Pillat, Valeriu Anania, Magda Isanos, Radu Gyr, Vasile Voiculescu și mulți alții. O regăsim pe Luminița Niculescu mai apropiată de versetul acestuia din urmă. Nu fiindcă ambii își (re)instaurează versul în sacru, ci mai ales prin simțirea acestuia ca dar divin: Cu blând miros de rai e Poezia, / Sămânța ei de îngeri e zvârlită și brazda caldă-I e copilăria, din psalmul Părinte, unde să te caut din volumul lui Vasile Voiculescu, Poezii (1916).

Iată câteva dintre însemnările scrise din nevoia de a împărtăși cititorilor o viersuire alinătoare. Poeta însăși afirmă: catedrala mea de gând,/ sufletul visat pridvor/ m-a învățat oarecând/ să scriu altfel/ un psalm interior,/ apoi să locuiesc în el… (p. 21).

Luminița Niculescu reușește să-și facă înțeles mesajul psalmic, îmbinând inspirat atât componenta religioasă, cât și pe cea estetică, necesare încununării versului esențializat ca o punte interconfesională.