Mădălina Strechie: Mentalitate şi comunicare
de Ştefan Vlăduţescu
Organizată în opt capitole, cartea cadrului universitar Mădălina Strechie („O istorie a mentalităţilor şi a mijloacelor de comunicare din preistorie şi antichitate”, Craiova, Editura Universitaria, 2010), abordează o problematică interdisciplinară sensibilă, volatilă şi dificil de raportat la concepte bine fixate ştiinţific. De aceea, mizele cognitive ale studiului nu se subsumează doar unei structuri de finalităţi aplicative. În raport de natura obiectului de investigat, în acest caz, cercetătoarea este obligată să implanteze repere pe nisipuri mişcătoare. Ca atare, înainte de a expune seriile istorice, se realizează o punere la punct în ce priveşte conceptele majore ce definesc zona de graniţă „istorie a mentalităţilor – istorie a mijloacelor de comunicare”.
Central este conceptul de mentalitate. Către operaţionalizarea acestuia se îndreaptă prin elementele de caracterizare, conceptele de circumscriere colaterală: mod de viaţă, model, cultură şi civilizaţie. Acestea ar reprezenta latura extrinsecă, proximală, background-ul. Latura intrinsecă a mentalităţii, conţinutul iradiant, se ilustrează prin raportarea la sistemul mentalitar. Acesta este format din conştiinţa individuală şi din cea colectivă. Generic, mentalitatea se structurează ca entitate de gândire. Identitatea sa se constituie din elemente şi trăsături. Elemente ale mentalităţii sunt: credinţele, predispoziţiile, imaginile dominante, atitudinile fundamentale, orientările intelectuale şi morale. Acesta ar fi obiectul mentalităţii. Drept caracteristici ale mentalităţilor se reţin, de obicei, următoarele: colectivitatea, conexitatea, stabilitatea, latenţa şi cadrajul. Mentalitatea are aspect colectiv, în sensul că majoritatea membrilor unei societăţi împărtăşesc în anumite limite acelaşi gen de mentalitate. Conexitatea este trăsătura mentalităţii de a constitui cea mai puternică legătură dintre individ şi societatea de apartenenţă. Stabilitatea denotă că mentalitatea se instituie şi se modifică încet şi cu dificultate. Latenţa marchează acea specificitate a mentalităţii de a nu se afirma înainte de toate în mod flagrant, ci ca modalitate a virtualului unora dintre fapte; nu orice act sau fapt este impregnat de specificul mentalitar, doar unele poartă latenţa apartenenţei la mentalitate. Cadrajul este acea calitate a mentalităţii de a se coagula în cadre mentale, în sisteme de imagini şi reprezentări orientate pe aspectele majore ale existenţei: religiozitate, sisteme identitare (valori, alteritate, norme, ierarhii etc.), viziune a lumii. De amintit în acest context că specialistul român Alexandru-Florin Platon consideră că cinci ar fi caracteristicile mentalităţilor: colectivitatea, stabilitatea, specificitatea, neomogenitatea şi cadrele permanente.
Pe de altă parte, este de arătat că profesoara Mădălina Strechie poziţionează conceptul de mentalitate în panorama formării şi consolidării disciplinei istoria mentalităţilor. Se precizează că întemeietorii domeniului sunt Mark Bloch, F. Braudel, J. Le Goff, Maurice Druon şi Jean Delumeau. În spaţiul românesc se menţionează contribuţia majoră a profesorului Eugen Cizek în special în ce priveşte „trăsăturile principale ale mentalului colectiv român” (p. 19).
Al doilea capitol al cărţii se ocupă de mentalităţile şi mijloacele de comunicare preistorice, din epoca pietrei (paleolitic, mezolitic şi neolitic) şi epica metalelor (epoca bronzului şi epoca fierului). Se accentuează asupra faptului capital că mentalităţile „s-au dezvoltat datorită practicilor sociale, traiului muncii în comun şi cooperării pentru existenţă. Acum apar magia şi arta.
Capitolele de la trei la şapte se ocupă de specificul temei în Orientul antic, în Egiptul antic, în antichitatea chineză şi japoneză, în Grecia antică şi Roma antică. Sunt examinate sistematic aceste spaţii mentalitare şi de comunicare în raport cu o grilă de lectură bine definită şi revelatoare. Sunt urmărite mentalităţile spiritual-religioase, cultul conducătorilor şi al morţilor, mentalităţile artistice (literare, sculpturale), mentalităţile juridice, mentalităţile filosofice, mentalităţile socio-politice, mitologiile. Se reţine, de exemplu, că Darius I, împăratul perşilor (522-486), a inventat ca mijloc de comunicare poşta.
Cele mai consistente capitole sunt dedicate Greciei antice şi lumii romane.
Roma antică instituie mentalitatea cetăţeniei (civitas): „Civitas presupunea din partea romanilor expresia cea mai fidelă a propriei lor vieţi; romanul ca individ nu avea valoare prea mare, numai în cadrul cetăţii, el reprezenta o forţă. Cetăţeanul roman avea drepturi specifice, fundamentale fiind ius conubium (dreptul de a se căsători), ius suffragii (dreptul de a alege şi a fi ales) şi ius commercium (dreptul de a face afaceri” (p. 158). Aici se evidenţiază faptul că, la romani, pentru prima oară în mod demonstrabil, „disciplina” intră în mentalitar; ba mai mult ea devine „un liant al tuturor celorlalte” elemente mentalitare.
După cum se ştie, trei sunt metodele de bază în domeniul mentalităţilor: comparatismul, abordarea multidisciplinară – interdisciplinară şi cercetarea „arheologică” a nucleelor mentalitare ce străbat istoria. Apreciem că, în mod benefic, în studiul de faţă se recurge la toate trei, preponderenţă având investigarea orientată a nucleelor mentalitare prin intermediul unei grile prestabilite.
Fundamentată pe o deosebit de extinsă bibliografie din care nu lipsesc cărţile fundamentale ale întemeietorilor istoriei mentalităţilor şi istoriei mijloacelor de comunicare, profitând de întreg ansamblul metodologic de relevanţă în domeniul mentalităţilor şi al mijloacelor de comunicare, cartea de faţă se constituie într-o contribuţie ştiinţifică solidă în domeniile de incidenţă.
Autoarea intră astfel în galeria specialiştilor români ai istoriei mentalităţilor, alături de Alexandru Duţu, Daniel Barbu, Toader Nicoară, Alexandru-Florin Platon, Lucian Boia, Sorin Mitu şi Nicolae Bocşan.